E o zi blanda si umeda...lipsita de zapada si de ger aspru cum firesc ar fi fost sa fie.Facem o incursiune in natura si incercam sa simtim ce forte coboara din lumea spirituala si ce anume ne aduce ca inspiratie .
Suntem 4 ..dar daca il includem si pe Bruno , prietenul Maiei si cainele Barbarei ...am fi 5 , scuze 6 , Oana a venit insotita si ea de un catel .
6 este o cifra care vorbeste despre iubire ....
Vorbim verzi si uscate si ne uitam la chipurile trecatorilor.
Lumina apare doar pe chipul copiilor , indragostitilor si uneori ...la varsta senectutii, dar nu e o regula din pacate , ci doar o exceptie .
Persoanele prezente se exclud ca de obicei.
Rad in sinea mea si ma gandesc ca Beka lipseste din decor. Beka e catelusa mea .
O latoasa roscata , galagioasa , de nestapanit , care merge haotic , precum doreste , de altfel dulce foc
Leit stapana-sa ! ( Asa zic prietenii....ca animalele seamana cu stapanii !)
Intram in parc si zambesc...sunt aici cativa copaci care-mi sunt tare dragi ...am sentimentul ca reintalnesc prieteni vechi si-i salut ...Sentimentul de prietenie pare reciproc.
Simt ca si ei se bucura de revedere .
Oana a luat aparatul foto si incerc sa fac niste poze. Ma fascineaza scoarta unui pin. Fac cateva fotografii pana se termina bateria . Of , azi toate bateriile sunt descarcate !
Apoi incercam sa diferentiem ceea ce vietuim langa un pin si un molid.
Trairile ma poarta intr-un alt spatiu.
Percep pinul a carui scoarta ma atrasese deja ….ca fiind detasat , elegant , reusind cu gratie sa se integreze in timpul si spatiul existent si sa-si inalte crezurile spre cer ….captand si daruind in acceasi masura lumina.
Relatia lui cu pamantul imi vorbeste despre armonie . Ma simt una cu el si rezonez la unison.
Molidul prin comparatie imi vorbeste despre sobrietate si austeritate. Este vertical si tinteste spre lumina , fara a se pierde si fara a se bucura .
Si scoarta este diferita . Inchisa la culoare , cu coaja uniforma care nu lasa sa transpara nimic din interior . Este ancorat puternic in pamant .
Ne urnim si admiram in treacat un copac de apa , care seamana cu o ciuperca plangatoare. Sigur ca numai ramurile sunt ca o umbrela ...ca si cand astralul a apasat asupra trunchiului cu greutate , fortandu-l sa ia un alt drum decat cel firesc si sa caute alte cai sa-si definitiveze cresterea .
Mi-e drag....asa chinuit si frumos in incercarea lui de a creste oricum , neinvins de fortele din afara !
La stanga un fag urias ...care este imposibil sa nu-ti atraga atentia ....domina locul prin prezenta si forta ....Ramurile lui se deschid ca razele soarelui , uniform , pe o suprafata imensa .
Este impresionant chiar si asa desfrunzit ....se simte cum viata palpita in interior si abia asteapta momentul potrivit sa reinvie ...
Urcam pe drumul spre Peles ....si simtim imediat mirosul de pamant umed .... de padure .
Sunt fascinata ...la dreapta copacii sunt inveliti cu muschi verde ....acolo traieste o poveste de dragoste , muschiul imbraca protector , cu o blanita calduroasa , plina de iubire trunchiul copacilor. E armonie ....
Urcam si imi dau seama ca mai jos ca plan ...se afla lumea materiala cu restaurante, parcari , masini ...iar mai sus, intr-un alt plan... doar natura si lumea spirituala .
In partea dreapta a planului se simte inca apasarea si greutatea ....zgomotul masinilor , muzica ....atmosfera care intr-un fel este densa si obositoare , iar …sus frunzelor uscate vorbesc diafan , se aude glasul vantului si ai dintr-o data un sentiment aerisit , de stranie libertate .
Parasim drumul si ne afundam in padure .
Desi este umezeala , sentimentul e cu totul nou.
Calc si simt sub talpi bucuria ...viata !
Imi ridic privirea si intalnesc in drum copacii ingemanati.
Ii privesc cu ochi de copil si incerc sa inteleg ce au sa-mi transmita . Vorbesc despre comuniune. Despre forta. Despre povesti de iubire.
Copacii arareori cresc singuri .
Cresc impreuna ca un tot , ca intr-o imbratisare ca apoi sa se desprinda , capatand incredere , forta si individualitate proprie .
Nu intotdeauna sunt din aceeasi specie , sau de aceeasi varsta .
Astept si ascult ….
Ma aflu intr-un loc unde pot sa am privire de ansamblu. Realizez ca atunci cand esti foarte tanar …te poti pierde in multime si uneori poti rataci drumul….E cazul copacilor foarte tineri care cresc aplecati la dreapta sau la stanga , precum ii bate vantul….Acestia nu-mi spun foarte multe. Par plini de viata , instabili si veseli in ignoranta lor.
Copacii mai batrani insa au povesti de spus…
Le privesc scoarta crapata….cu straturi multiple , ca niste solzi …si ma pierd in adancimea lor. Imi vorbesc despre intemperii , vremurile grele prin care au trecut si carora au fost nevoiti sa le faca fata si sa reziste. Ma cufund mai mult si le admir frumusetea care parca te izbeste …par atat de profunzi si au atatea de dezvaluit .
Interiorul e viu si palpita...si emana atata forta. Urc cu privirea de-a lungul trunchiului si vad ca este urias si lipsit de crengi….Doar sus , in varf , se ramifica solar si se impartaseste din lumina.
Inteleg rostul ...scoartei si a urmelor adanci lasate de timp , a incercarilor , a luptelor si a nerenuntarii in drumul catre inalt si de asemenea vad deschiderea la care poti ajunge . Lumina !
Aici nu mai exista cale de intors si nici ingradiri .
Imi cobor privirea si multumesc . Merg mai departe dornica sa-mi deschid sufletul si inima si sa patrund cat mai adanc.
Ca un facut vantul incepe sa-si faca simtita prezenta , frunzele imi spun povesti , atmosfera se insufleteste si desi nimic nu se misca efectiv din loc , totul prinde viata ….
Pasesc sfios...mai departe si deodata ma trezesc intr-un alt plan. Atmosfera este rece , aproape am inghetat …se pregateste de ploaie .
De unde pana acum eram una cu planul , la egalitate de forte , ma simt usor detasata .
Copacii par dintr-odata mult mai semeti si mai departati de mine. Dar si mai desi , mai vigurosi si mai uniti ca forte .
Inainte ...eram acasa .
Acum atmosfera e aproape solemna. Ma copleseste maretia locului si am sentimentul ca pasesc intr-un lacas sacru. Ma opresc sa inteleg semnificatia si deodata imi dau seama ca ma aflu intr-un spatiu aproape inchis….Crengile copacilor deseneza deasupra mea o cupola de forte care se tes , se intretes , ca intr-un tablou minutios japonez . Sunt la castel ! si asta nu pentru ca ma aflu in apropierea Castelului Peles.
Este un loc in care ma simt protejata , sustinuta , iubita si acceptata.
Aproape ma rusinez ca am acest privilegiu. Inteleg ca sunt binecuvantata ca pot avea asemenea trairi .
Si ca o confirmare a gratiei ce coboara si ma invaluie , incepe sa ploua .
Fiecare picatura de ploaie pare unica , cade si se disipa in drumul ei spre pamant.
Privesc cu uimire cerul si simt stropii care imi ating fata .
Si ma trezesc din reverie ….zambind si multumind , plina de recunostinta pentru ce mi-a fost daruit .
Florys
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu