Omul care planta copaci

                                  

                 

Pentru ca o fiinţă umană să-şi dezvăluie calităţile cu adevărat excepţionale, trebuie să ai norocul să o poţi observa în activitate de-a lungul anilor. Dacă această activitate e despuiată de orice egoism, dacă ideea care o călăuzeşte e de o generozitate exemplară, dacă e absolut sigur că nu a căutat nici o răsplată şi că, mai mult, a lăsat o amprentă vizibilă asupra lumii, ne aflăm atunci, fără riscul de a greşi, în faţa unui caracter de neuitat. Acum vreo patruzeci de ani făceam o drumeţie lungă pe nişte coame de munte absolut necunoscute de turişti, în acea străveche regiune a Alpilor care ajunge până la Provenţa. Regiunea e delimitată la sud-est şi la sud de cursul mijlociu al râului Durance, între Sisteron şi Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare până la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin şi de pereţii abrupţi ai muntelui Ventoux. Ea cuprinde toată partea de nord a departamentului Alpilor din Provenţa de Sus, sudul departamentului Drome şi o mică enclavă din Vaucluse. În momentul în carte am pornit în lunga drumeţie în aceste ţinuturi pustii, am întâlnit doar stepe golaşe şi monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu creştea pe acolo decât lavandă sălbatică. Am traversat acest ţinut în toată lungimea sa şi, după trei zile de mers, mă aflam într-o dezolare totală. Mi-am ridicat cortul în apropierea unui schelet de sat părăsit. Nu aveam apă din ajun şi trebuia să găsesc undeva. Casele, înghesuite ca un cuib bătrân de viespi, deşi în ruină, m-au făcut să cred că odinioară a existat acolo o fântână sau un puţ. Am găsit, într-adevăr, o fântână, dar era secată. Cele cinci-şase case fără acoperişuri, măcinate de vânt şi de ploi, capela cu clopotniţa prăbuşită, toate erau orânduite aşa cum sunt casele şi capelele în satele locuite, dar toată viaţa din ele dispăruse. Era o zi frumoasă de iunie, cu soare, dar pe aceste pământuri fără nici un loc mai adăpostit şi situate pe culme, aproape de cer, vântul sufla cu brutalitate insuportabilă. Vuietul lui printre pereţii goi ai caselor era ca mugetul unei sălbăticiuni deranjate în timpul mesei. A trebuit s-o pornesc mai departe. După cinci ore de mers, însă nu găsisem apă şi nimic nu-mi dădea vreo speranţă că voi găsi. Peste tot, aceeaşi uscăciune, aceleaşi ierburi lemnoase. La un moment dat, mi s-a părut că zăresc în depărtare o mică siluetă neagră, în picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am îndreptat spre ea. Era un cioban. În preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pământul fierbinte. Mi-a dat să beau din plosca lui şi, puţin mai târziu, m-a condus la stâna situată într-o vale a podişului. Îşi scotea apa – excelentă – dintr-o scobitură naturală, foarte adâncă, deasupra căreia instalase un scripete rudimentar. Acest om vorbea puţin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el îl simţeai sigur pe sine şi plin de încredere în această siguranţă. Era un personaj insolit în acest ţinut dezolant. Nu locuia întro-o cabană, ci într-o casă din piatră şi se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o găsise la venire. Acoperişul era solid şi etanş. Vântul lovind ţiglele producea un zgomot asemenea mării pe plajă. Gospodăria era în ordine, vesela spălată, parchetul măturat, puşca curăţată şi unsă; supa fierbea pe foc. Am observat atunci că era proaspăt bărbierit, că nasturii erau solid cusuţi, că hainele îi erau cârpite cu atâta migală încât locurile reparate erau aproape invizibile. A împărţit supa cu mine şi, cum i-am oferit apoi şi eu punga de tutun, mi-a spus că nu fumează. Câinele, liniştit ca şi el, era binevoitor, fără slugărnicie. Se înţelegea de la sine că voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumătate de mers. Şi, pe deasupra, cunoşteam perfect specificul rarelor sate din această regiune. Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele munţilor în desişurile de stejari albi, chiar la capătul drumurilor carosabile. Sunt locuite de pădurari care fac mangal. Nişte locuri unde se trăieşte jalnic. Familiile, înghesuite unele în altele în acest climat de o duritate excesivă atât iarna cât şi vara, ajung, în izolare, la o exasperare egoistă. Ambiţia iraţională depăşeşte măsura, în dorinţa permanentă de a evada din acest loc. Bărbaţii îşi duc cărbunele la oraş cu camioanele şi apoi se întorc acasă. Calităţile cele mai solide se clatină sub acest permanent duş scoţian. Femeile îşi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurenţei: atât vânzarea cărbunelui, cât şi banca din biserică, virtuţile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se luptă între ele, lupta generală a viciilor şi virtuţilor, fără nici un răgaz. În plus, vântul, şi el fără răgaz, irită nervii. Sunt epidemii de sinucideri şi numeroase cazuri de nebunie, aproape întotdeauna ucigaşă. Ciobanul care nu fuma a mers să caute un săculeţ şi a răsturnat pe masă o mulţime de ghinde. Începu să le examineze una după alta cu multă atenţie, separându-le pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa. M-am oferit să-l ajut. Îmi spuse că asta era treaba lui. Într-adevăr, văzând grija cu care făcea această muncă, n-am insistat. Atâta a fost conversaţia noastră. Când a adunat în grămada celor bune un număr destul de mare de ghinde, le-a aşezat câte zece într-un pacheţel. Elimina astfel, în continuare, fructele mici sau pe cele care erau crăpate, căci le examina îndeaproape. Când a avut în faţă o sută de ghinde perfecte, s-a oprit şi ne-am dus la culcare. Compania acestui om te liniştea. I-am cerut a doua zi permisiunea să rămân toată ziua la el. Găsi asta foarte natural, sau, mai exact, îmi dădu impresia că nimic nu l-ar putea deranja. Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar eram contrariat şi voiam să ştiu mai mult. Îşi scoase turma şi o duse la păscut. Înainte de a pleca, muie într-o găleată cu apă săculeţul în care pusese ghindele alese şi numărate cu grijă. Am remarcat că, în chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare şi lungă cam de un metru cinzeci. M-am prefăcut că mă odihnesc plimbându-mă şi am luat-o pe un drum paralel cu al lui. Păşunea animalelor sale se afla într-o vâlcea. Şi-a lăsat turma în paza câinelui şi a urcat spre locul unde mă aflam. M-am temut că vine să-mi reproşeze indiscreţia, dar n-a fost nimic: era în drumul său şi mă invita să-l însoţesc dacă nu aveam altceva mai bun de făcut. Mergea la două sute de metri mai departe pe coamă. Ajuns la locul unde dorea să meargă, îşi împlântă vergeaua de fier în pământ. Făcu astfel o groapă, în care puse o ghindă, apoi astupă groapa. Îşi planta stejarii. L-am întrebat dacă pământul era al lui. Mi-a răspuns că nu. Ştia el al cui era? Nu ştia. Presupunea că era un teren comunal, sau poate că era al unor oameni cărora nu le păsa de el. El nu ţinea să-i cunoască pe proprietari. Îşi plantă astfel, cu deosebită grijă, cele o sută de ghinde. După masa de prânz, a început iar să scoată sămânţa. I-am pus, cred, întrebări insistente, la care mi-a răspunse. De trei ani planta copaci în această pustietate. Plantase o sută de mii. Din o sută de mii , ieşiseră douăzeci de mii. Din aceste douăzeci de mii, socotea că va pierde încă o jumătate din cauza rozătoarelor sau din cauze de nimeni şi imposibil de prevăzut în intenţiile Providenţei. Rămâneau zece mii de stejari care vor creşte în acest loc, în care nu fusese nimic inainte. Abia în acel moment am început să fiu atent la vârsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci şi cinci, îmi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o fermă la câmpie. Îşi împlinise viaţa acolo. Dar işi pierduse unicul fiu, apoi soţia. Se retrăsese în singurătate, unde îi plăcea să trăiască molcom, cu oile şi câinele său. Se gândise că ţinutul moare din lipsă de copaci. Mai spuse că, neavând treburi foarte importante, s-a hotărât să remedieze această stare de lucruri. Ducând eu însumi pe atunci o viaţă solitară, în ciuda vârstei mele tinere, ştiam să mă apropii cu delicateţe de suflete solitare. Am comis, totuşi, o greşeală. Tocmai vârsta mea tânără mă făcea să imaginez viitorul în funcţie de mine însumi şi de o anumită căutare a fericirii. I-am spus că peste treizeci de ani aceşti zece mii de stejari vor fi magnifici. Îmi spuse foarte simplu că, dacă Dumnezeu îl va lăsa în viaţă, peste treizeci de ani va fi plantat încă mulţi alţii, aşa încât aceşti zece mii vor fi ca o picătură de apă într-o mare. Studia deja, de altfel, reproducerea fagilor şi avea lângă casa lui o pepinieră răsărită din jir. Port-altoiurile, pe care le protejase de oi printr-un grilaj, erau de toată frumuseţea. Se gândea şi la mesteceni, pentru locurile retrase din văi, unde, spuse el, o anumită umiditate dormitează în adânc, la câţiva metri de la suprafaţa solului. Ne-am despărţit a doua zi. În anul care a urmat, a început războiul din 1914, în care am fost înrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gândi deloc la copaci. Ca să spun drept, întâmplarea aceasta nu-mi rămase în minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colecţie de timbre, şi o uitasem. Ieşit din război, m-am trezit în posesia unei minuscule prime de demobilizare, plin de dorinţa de a respira puţin aer curat. Fără nici un gând – în afară de această dorinţă – am apucat-o din nou pe drumul acelor ţinuturi pustii; regiunea nu se schimbase. Totuşi, dincolo de satul mort am zărit, în depărtare, un fel de ceaţă gri care acoperea înălţimile, asemeni unui văl. Din ajun, începusem să mă gândesc la acest cioban, plantator de copaci. „Zece mii de stejari“, mi-am spus, “ocupă, într-adevăr, un spaţiu vast“. Văzusem murind prea mulţi oameni, timp de cinci ani, ca să nu-mi imaginez cu uşurinţă moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales că, la douăzeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca nişte bătrâni cărora nu le mai rămâne altceva de făcut decât să moară. Nu murise. Era chiar foarte în putere. Îşi schimbase meseria. Nu mai avea decât patru oi, care-i ameninţau plantaţiile de copaci. Căci, spuse el (şi eu o constatam), nu se sinchisise deloc de război. Continuase imperturbabil să planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani şi erau mai mari decât mine şi decât el. Rămăsesem de-a dreptul fără grai şi, cum el nu vorbea, am petrecut toată ziua tăcuţi, plimbându-ne prin pădurea lui. Aceasta avea în trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare lărgime. Când mi-am amintit că totul ieşise din mâinile şi sufletul acestui om – fără mijloace tehnice – am înţeles că oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu în alte domenii decât distrugerea. Îşi urmărise ideea şi fagii care îmi ajungeau până la umeri stăteau mărturie. Stejarii erau mai viguroşi şi depăşiseră vârsta când erau la discreţia rozătoarelor; cât despre planurile Providenţei, ca să distrugă opera creată ar fi trebuit să recurgă de aici înainte la cicloni. Îmi arătă nişte admirabile pâlcuri de mesteceni, care datau de cinci ani, adică din 1915, din vremea când eu luptam la Verdun. Populase toate văgăunile, unde presupunea, pe bună dreptate, că există umiditate la suprafaţa solului. Erau fragezi ca nişte adolescenţi şi foarte hotărâţi. Creaţia dădea, de altfel, impresia că se operează în lanţ. Nu-şi făcea griji cu asta, îşi continua cu îndârjire sarcina foarte simplă.Dar, coborând prin sat, am văzut curgând apa în pâraiele care, de când se ştie, deveniseră seci. Aceste pâraie uscate avuseseră odinioară apă, în timpurile străvechi. Unele din aceste sate triste, despre care am vorbit la începutul relatării mele, fuseseră construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care rămăseseră încă urme; arheologii scormoniseră şi găsiseră cârlige de undiţă în locuri unde, în secolul XX, trebuia să recurgi la cisterne pentru a avea puţină apă. Vântul împrăştiase şi el unele seminţe. Odată cu apa, reapăreau sălciile, răchita, pajiştile, grădinile, florile şi un anumit mod de viaţă. Transformarea se opera atât de încet, încât devenea ceva firesc, fără a provoca uimire. Vânătorii care urcau spre locurile solitare, în urmărirea iepurilor sălbatici sau a mistreţilor, constataseră mulţimea de copaci tineri, dar o puseseră pe seama farselor naturale ale pământului. De aceea, nu se atingeau de lucrarea acestui om. Dacă l-ar fi bănuit, i-ar fi creat probleme. Era de neconceput. Cine şi-ar fi putut imagina, prin sate şi în administraţie, o asemenea încăpăţânare în generozitatea cea mai minunată? Începând din 1920, n-a trecut niciodată mai mult de un an fără să-l vizitez pe Elzeard Bouffier. Nu l-am văzut niciodată cedând sau îndoindu-se. Şi totuşi, Dumnezeu ştie dacă Dumnezeu însuşi ne împinge la aceasta. N-am făcut socoteala tristeţilor sale. Putem să ne imaginăm, totuşi, că pentru o asemenea reuşită a trebuit să învingă adversităţile; că, pentru a asigura victoria unei astfel de pasiuni, a trebuit să lupte cu disperarea. Plantase timp de un an mai mult de zece mii de arţari. Au murit toţi. Anul următor a abandonat arţarii, ca să reia plantarea fagilor, care au crescut mai bine decât stejarii. Ca să avem o idee cât mai exactă despre acest caracter excepţional, nu trebuie să uităm că el s-a manifestat într-o singurătate absolută, atât de absolută încât, spre sfârşitul vieţii, pierduse obişnuinţa de a vorbi. Sau, poate, nu-i mai vedea rostul... În 1933, a primit vizita unui silvicultor înmărmurit. Acest funcţionar i-a ordonat să nu facă foc afară, de teamă să nu pună în pericol creşterea acestei păduri naturale. Era pentru prima dată, îi spuse acest om naiv, că o pădure creştea singură. În acea vreme, el mergea să planteze fagi la doisprezece kilometri de casă. Pentru a evita traseul du-întors – avea atunci şaptezeci şi cinci de ani – se gândea să construiască o cabană de piatră chiar pe locul plantaţiilor sale. Ceea ce a şi făcut în anul următor. În 1935, o adevărată delegaţie administrativă a venit să examineze pădurea naturală: un înalt funcţionar silvic, un deputat şi tehnicieni. Se pronunţară multe cuvinte inutile. S-a hotărât să se facă ceva şi, din fericire, nu s-a făcut nimic, în afară de singurul lucru util: acela de a pune pădurea sub protecţia satului şi de a interzice tăierea lemnului pentru cărbune. Căci era imposibil să nu fii subjugat de frumuseţea acestor copaci tineri, în plină putere. Ea îşi exercită vraja chiar şi asupra deputatului. Aveam un prieten printre şefii forestieri, care făcea parte din delegaţie. I-am explicat misterul. Într-una din zilele săptămânii următoare am pornit în căutarea lui Elzeard Bouffier. L-am găsit lucrând la douăzeci de kilometri de locul în care avusese loc inspecţia. Acest şef forestier nu era degeaba prietenul meu. Cunoştea valoarea lucrurilor. A ştiut să păstreze secretul. I-am oferit ciobanului câteva ouă aduse în dar. Am împărţit masa frugală în trei şi am petrecut câteva ore contemplând în tăcere peisajul. Partea dinspre care veneam era acoperită cu copaci înalţi de şase-opt metri. Îmi aminteam aspectul ţinutului în 1913: pustiu … Munca liniştită şi ritmică, frugalitatea meselor şi, mai ales, seninătatea sufletului, îi dăduseră acestui bătrân o sănătate aproape solemnă. Era un atlet al lui Dumnezeu. Mă întrebam câte hectare va mai acoperi încă de copaci. Înainte de a pleca, prietenul meu dădu doar o singură sugestie, legată de anumite esenţe care s-ar potrivi mai bine terenului de aici. N-a insistat. “Pentru simplu motiv”, îmi spuse apoi, “că acest om ştie mai mult decât mine“. După o oră a mers – ideea prinzând contur – adăugă: “Ştie mai mult decât oricine despre asta. A găsit un mjloc strălucit de a fi fericit“. Datorită acestui şef forestier, atât pădurea, cât şi fericirea acestui om au fost ocrotite. Trei pădurari au fost numiţi de el pentru această munca de ocrotire şi i-a speriat în aşa hal, încât rămaseră insensibili la toate cănile cu vin pe care tăietorii de copaci li le-ar fi putut oferi. Pădurea nu a fost în pericol grav decât în războiul din 1939. Automobilele funcţionând atunci cu gazogen, lemnul nu ajungea niciodată. Au început să facă tăieri în rândul stejarilor ce datau din 1910, dar aceste terenuri erau atât de departe de reţelele rutiere, încât intreprinderea se dovedi foarte nerentabilă din punct de vedere financiar si fu abandonată. Ciobanul nu văzuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuându-şi liniştit munca, ignorând războiul din 1939, cum ignorase şi războiul din 1914. L-am văzut pe Elzeard Bouffier pentru ultima oară în iunie 1945. Avea atunci optzeci şi şapte de ani. Luasem din nou drumul pustietăţilor, dar acum, în ciuda deteriorării în care războiul adusese ţinutul, exista un autobuz care făcea legătura între Valea Durance şi munte. Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid faptul că nu mai recunoşteam locurile primelor mele drumeţii. Mi se părea că drumul mă conducea prin locuri noi. Am avut nevoie de un nume de sat pentru a trage concluzia că mă aflam, într-adevăr, în această regiune odinioară părăsită şi în ruine. În 1913, acest cătun de zece-douăsprezece case avea trei locuitori. Erau sălbatici, se detestau, trăiau din vânătoarea cu capcană: erau cam în starea fizică şi morală a oamenilor preistorici. Urzicile devorau, în jurul lor, casele părăsite. Condiţia lor era fără speranţă. Nu aveau altceva de făcut decât să aştepte moartea: situaţie care nu predispunea deloc la virtute. Totul era acum schimbat. Chiar şi aerul. În locul vijeliilor uscate şi brutale care mă întâmpinau odinioară, sufla o briză uşoară, încărcată de miresme. Un foşnet asemeni apei venea din munţi: era acela al vântului din pădure. În fine, un lucru şi mai uimitor, am auzit adevăratul sunet al apei curgând în bazin. Am văzut că făcuseră o fântână, că avea apă din belşug şi, ceea ce m-a impresionat mai mult, plantaseră lângă ea un tei, care putea să aibă vreo patru ani, caci era deja gros, simbol incontestabil al unei renaşteri. Pe de altă parte, Vergnons păstra urmele unei munci pentru întreprinderea căreia este necesară speranţa. Speranţa revenise, aşadar. Se măturaseră ruinele, se demolaseră bucăţile de ziduri deteriorate şi se clădiseră din nou cinci case. Cătunul număra de-acum douăzeci şi opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspăt tencuite, erau înconjurate de grădini de legume, în care creşteau amestecate, dar aliniate, legume şi flori, varza şi trandafirii, prazul şi gura-leului, ţelina şi anemonele. Era de-acum, un loc în care doreai să locuieşti. Începând de acolo, am parcurs drumul pe jos. Războiul, din care abia ieşeam, nu permisese o viaţă foarte înfloritoare, dar Lazăr ieşise din mormânt. Pe coastele povârnite ale muntelui vedeam lanuri mici de orz şi secară verde; în fundul văilor înverzeau câteva păşuni. N-au trebuit decât cei opt ani care ne despart de acea perioadă pentru ca tot ţinutul să strălucească de sănătate şi îmbelşugare. Pe locul ruinelor pe care le văzusem în 1913 se ridică acum gospodării curate, tencuite, care sunt imaginea unei vieţi fericite şi confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile şi zăpezile pe care le reţin pădurile, au început iar să curgă. Apele lor au fost canalizate. Lângă fiecare fermă, în boschetele de arţari, bazinele fântânilor se revarsă peste covoarele de mentă proaspătă. Satele au fost reconstruite încet-încet. O populaţie venită de la câmpie, unde pământul se vinde scump, s-a fixat aici, aducând tinereţe şi mişcare, spirit de aventură. Întâlneşti pe drum femei şi bărbaţi bine hrăniţi, băieţi şi fete care ştiu să râdă şi care au prins gust pentru serbările de la ţară. Dacă socotim fosta populaţie, de nerecunoscut de când trăieşte în linişte, şi pe noii veniţi, atunci înseamnă că mai mult de zece mii de persoane îi datorează fericirea lui Elzeard Bouffier. Când mă gândesc că un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice şi morale, a fost în stare să facă să se ivească din pustiu acest ţinut al Canaanului, mi se pare că, la urma urmei, condiţia umană este admirabilă. Dar când socotesc câtă constanţă în măreţie sufletească şi îndârjire în generozitate au fost necesare pentru a obţine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest bătrân ţăran fără cultură, care a ştiut să ducă la capăt această operă demnă de Dumnezeu. Elzeard Bouffier a murit în pace în1947, la azilul din Banon.

 Autor JEAN GIONO (Reproducerea acestui text este gratuită. JEAN GIONO a dorit ca el să fie răspândit cât mai mult posibil: el a făcut acest dar omenirii – e ceea ce a scris mai uman, după cum considera el. Materialul a fost prezentat de un autor francez la Conferinţa ANATECOR din 22-24 septembrie 2006 la Arad şi este publicata în Compendiumul lucrărilor acestei Conferinţe la paginile 777-785. Învăţătura acestui material a impresionat sala. )

Stii care este valoarea ta ?

Mama

poveste scrisa de Dan Puric 20 Aprilie 2012 Intr-o zi, asteptand sa vina liftul la parterul unui hotel am vazut, intr-un tarziu, cum, in pragul usilor automate care se deschideau, a aparut faptura blanda a unui copilas de o mare frumusete. In spate, discreta ca o umbra, mama lui. Dar, vai, la prima miscare pe care a facut-o, mi-am dat seama ca pustiul suferea de un handicap. Se misca greu, cu o incordare a intregului sau trupusor, ce facea ca aerul sa se crispeze. Isi indrepta ochii rugatori spre mama sa si apoi, simtind sprijinul, indrazni sa paseasca. Dar pasul acela era cat o Golgota - nu pentrul sufletul lui, inca nestiutor, cat pentru biata sa mama. Si astfel, de acolo, din lift am vazut cum a coborat dragostea absoluta a mamei pentru copilul ei. Zeci de brate invizibile se intindeau in jurul lui, ca aerul sa nu-l sfarame, sau ca privirea curioasa a celor din jur sa nu-i raneasca sufletul, mai mult decat o facuse viata. Il apara parca, mangaindu-l incontinuu. Si, nu stiu de ce, in clipa aceea am avut revelatia ca asa trebuia iubit si acest popor roman de o frumusete rara, dar handicapat de o istorie mizerabila. M-am gandit, instantaneu, ca numai dragostea materna, cu dimensiunea ei absoluta ce putea iubi neclintit in fata istoriei potrivnice, ne mai poate ridica din tragedia prezenta. Dragostea de mama are ceva din dragostea lui Dumnezeu catre om, este acea “dragoste care nu cade niciodata”. Oare, astfel de mame nu sunt, in fond, niste martiri anonimi, ce zilnic isi ascund jertfa in tresaririle tacute ale fiintei? Si, de ce oare m-a dus gandul ca la o prabusire dureroasa in gol, la poporul roman? Pesemne ca am fost rapit de amintirea acelui biet preot de tara care, in timp ce neamul romanesc gemea sub piroanele criminale ale comunismului ce-ncerca sa-i  zdrobeasca atata trupul cat si fiinta, indraznea sa spuna :”Ideologiile nu sunt bune, pentru ca nu au mama”. Am citit candva o mica povestioara. Se spune ca, intr-o companie comerciala, un om tanar si cumsecade a murit. Mare a fost durerea colegilor sai, cand au vazut ce s-a intamplat, dar mai mare a fost surprinderea cand au aflat, nu se stie cum, ca sufletul bietului om, ajunsese in iad. Iar povestea spune mai departe cum, revoltati, acestia s-au dus pana la portile Iadului, ca sa-l scoata de acolo. Dar, cu toate rugamintile si eforturile, nu au reusit. Apoi a venit directorul companiei, care s-a dus la randul sau sa-i roage pe cei care ii rapisera sufletul bietului om, sa-l elibereze. Dar totul a fost zadarnic. Disperati, in cele din urma, oamenii au apelat la episcopul locului, sa-ncerce sa faca ceva. Dar si in fata acestuia, portile Infernului au ramas inchise. Si astfel, peste toata aceasta nedreptate, zilele treceau fara speranta, adancind durerea celor care il iubeau. Pana cand, intr-o dimineata, in fata portii Iadului, cu pasi marunti, garbovita parca de o durere care-i tinea inima ca intr-un cleste, aparu o batranica. - Tu, cine mai esti?, rasuna vocea - o voce inspaimantatoare, coborata ca un trasnet, din neantul Infernului. Necutremurata de nimic, decat de propria-i durere, batrana raspunse: - Sunt mama lui. Lasati-ma sa intru! Si abia atunci, ca prin minune, portile Iadului s-au deschis - s-au deschis pentru intaia oara, iar mama a intrat acolo, ca sa-si salveze fiul. Niciun copil din lume nu a crescut vreodata atat de mult fata de mama lui, incat sa poata sa nu-i spuna mama. Ce sfanta ierarhie! De cand am fost mic si pana-n ultima ei clipa, mama imi dadea un sfat: -“Dragul mamei, nu-ti arata inima oricui!” Si nu stiu de ce, atunci cand imi spunea adevarul acesta, frumosii ei ochi albastri, erau strafulgerati, pentru o clipa, de o indefinita tristete. Parca ar fi vrut sa ma apere pentru tot restul vietii - si realiza ca nu putea. Dureroasa fatalitate, ce o facea  sa-si traiasca viata din inabusite strangeri de inima, infinite griji ce-i marcau, necrutator, fiinta. O asiguram, instinctiv, ca totul o sa fie bine. Ca apoi, pe ascuns, sa ma arunc in valurile vietii. Iar viata imi cerea sa nu imi ascund inima - si abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tarie, zdrobind-o. Prabusit, dezamagit cumplit de tradarile vietii, ma-ntorceam in mica ei garsoniera. Mama se facea ca nu-mi vede rana adanca ce ma-ngenunchease. Imi facea de mancare, apoi imi intindea masa, avand grija sa am in farfurie bucatile cele mai bune. - Lasa, dragul mamei, ca trece si asta! Inima mea se refacea incet-incet, oblojita de invizibile si tandre mangaieri. N-aveam de unde sa stiu ca, vindecat, plecand apoi, inima ei ramanea cuprinsa de un suvoi de tristete, coplesita de singuratati. Se spune ca in “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii. Si atunci, oamenii isi vorbeau de la inima la inima. Ce minune facuse Dumnezeu, cand spusese ca “totul o sa fie la vedere!” Dar, ce cumplit ca acest “totul” a fost distrus, mai apoi, prin pacat. Si atunci, de rusine, se spune ca inima s-a ascuns in trup. “Trei inimi ai in tine, muritorule!” spun sfintii, “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tau si cea de carne si sange, prin care curge viata. Si toate trei bat dimpreuna. Dar atunci cand in tine, inima Domnului nu mai bate, sa stii ca esti in  moarte sufleteasca. Dar eu simt ca langa inima lui Dumnezeu, mai este o inima … cea  a mamei. Iar cand aceasta nu mai bate… esti singur!

Despre... exorcizarea cu ierburi de leac

* In Muntii Apuseni, exista traditia ca in Ajunul Craciunului, la sfarsitul Postului, pe un vas de lut sa se scrijeleasca numele lui Dumnezeu, in toate limbile stiute ale pamantului, apoi sa se umple cu apa neinceputa si sa se puna acolo ierburile mestere in a alunga duhurile rele. Se punea in vas odolean, care alunga zburatorii, busuioc luat de la icoane, care sa apere dragostea celor tineri si pacea caselor, pelinita din cununa de la Sfantul Ioan si alte ierburi magice. Iar dupa cateva ceasuri, apa rezultata se bea de catre toti, batrani si tineri, pentru a se innoi in suflet si in trup. Acest ritual din Apuseni il gasim, in diferite forme, in toate zonele tarii, desi efectul sau este greu de digerat in ziua de azi, pentru mintile hranite cu ateism sau, mai rau, cu clisee ale filmelor horror: exorcizarea, care este si subiectul acestui articol *


Ce este exorcizarea


Conform dictionarelor, exorcizarea este acel proces prin care o persoana "este eliberata de diavol prin rugaciuni, descantece etc." - o definitie sumara si oarecum brutala, dar care contine un verb-cheie, extrem de folositor: a elibera. Din timpuri imemorabile, oamenii au simtit nevoia de a se elibera de influentele rele, de obiceiurile rele, de gandirea si de simtirea negativa. Si, in acest scop, au fost create posturile, rugaciunile, descantecele si ritualurile, demersuri care, in medicina populara romaneasca, au un rol de vindecare a sufletului, fiind repetate ciclic, nu doar in scopul tamaduirii,ci si al prevenirii tulburarilor psiho-emotionale. De fapt, procesul exorcizarii era ceva foarte bine cunoscut poporului roman, facand parte din rutina vietii de zi cu zi a taranilor nostri. De la rotile impletite din sanziene, care erau rostogolite pe dealuri in miezul verii, pentru a alunga duhurile rele, si pana la focul Sfantului Dumitru, in care erau aruncate in mod simbolic toate necazurile de peste an, ori la postul Craciunului, cu nenumaratele sale ritualuri si obiceiuri, toate aveau acest rol, de a elibera constiinta participantilor de influentele nefaste. In toate aceste ritualuri sunt prezente doua elemente: rugaciunile (inclusiv cele cu influente pre-crestine, cum ar fi descantecele) si plantele de leac, ultimele fiind creditate cu proprietati de alinare si vindecare sufleteasca miraculoase. Fenomenele de exorcizare spectaculoase si de-a dreptul brutale, mediatizate in ziua de astazi cu atata sarg, pana de curand erau ceva aproape necunoscut, deoarece eliminarea raului in diferitele sale forme era o practica zilnica, facea parte dintr-o forma de igiena, astazi prea putin cunoscuta - igiena sufletului. Or, sufletul, si odata cu el constiinta, fiind mentinute mai mereu curate, raul profund nu se putea instala. Printr-o traditie transmisa de milenii, taranii nostri stiau mereu sa-si gestioneze viata, asa incat sa nu aiba nevoie nici de medicamente psihotrope sofisticate, nici de vraji tenebroase si nici de exorcizari spectaculoase.



Exorcizarea si... stiinta


Se poate dovedi stiintific existenta unor influente bune sau rele, eventual venite din alte lumi, asupra sufletului omenesc? Se poate dovedi, de exemplu, existenta diavolului, a ielelor, a strigoilor, a zburatorilor, a vantoaselor ("celor din vant") si a multor asemenea entitati cunoscute in medicina magica romaneasca? Raspunsul este greu de dat, deoarece religia si traditia populara, pe de o parte, iar stiinta, pe de alta parte, fac parte, deocamdata, din lumi total diferite, tinand de moduri de gandire total diferite. Dovezile filmate despre exorcizarile spectaculoase facute in diverse colturi ale lumii pot fi puse la indoiala, la fel ca si declaratiile martorilor, iar aspectul de spectacol macabru al acestor exorcizari este un alt element care vine sa adauge un plus de indoiala. Dar subiectul acestui articol nu sunt aceste exorcizari-spectacol, ci traditiile populare referitoare la eliberarea sufletului de influentele rele. Si, trebuie sa recunoastem, si aceste traditii rezista prea putin in fata gandirii actuale, bazata pe dovezi materiale, stiintifice, rationale. Exista insa in acest context un domeniu unde traditiile referitoare la exorcizare sunt sustinute chiar de catre experimentele stiintifice. Iar acest domeniu este cel al plantelor medicinale, folosite de mii de ani pentru eliberarea de influentele rele si pentru echilibrarea sufleteasca, si care ulterior au intrat in vizorul stiintei, care le-a studiat.

Sunatoarea

La vreme de iarna, buchetelele cu flori galbene de sunatoare, numita si pojarnita (Hypericum perforatum), erau nelipsite din bucatariile caselor taranesti de la noi. Si la cate nu era folosita aceasta planta! In primele zile dupa post, era administrata ca fiertura pentru a proteja fierea si organele interne de efectele alimentatiei de frupt, mult mai grea. Mai mult, era luata profilactic, inainte de masa, pentru a pastra cumpatarea in fata bogatiei de alimente si de bautura de la masa de Craciun. In medicina magica, era folosita, impreuna cu busuiocul, contra "posedarilor" sau, in termeni mai accesibili zilelor noastre, contra tulburarilor psihice grave. Bobocii de sunatoare, culesi la Sfantul Ioan Sanzianul (24 iunie), erau folositi contra supararilor la inima (deceptiilor in dragoste).


Ce spun studiile stiintifice


Un numar impresionant de cercetari pe pacienti umani, de o amploare mai mica sau mai mare, arata faptul ca sunatoarea este extrem de eficienta in lupta cu diferite forme ale depresiei, precum si cu complicatiile sale psiho-emotionale. Este greu de pus un semn de echivalenta intre manifestarile depresiei si diversele influente malefice din medicina populara, tratate cu sunatoare, dar este cert ca extractul din aceasta planta a ajuns sa fie medicamentul cel mai administrat contra depresiei in Uniunea Europeana. Chiar si in refractara America, unde industria chimico-farmaceutica are o influenta covarsitoare, prescriptia acestei plante sub forma de extract a ajuns sa fie prima optiune terapeutica pentru multi psihiatri cu pacienti depresivi.
Ce face extractul de sunatoare mai exact? In primul rand, determina scoarta cerebrala sa elibereze anumiti neurotransmitatori, adica substante naturale care ne induc anumite stari emotionale, cum ar fi optimismul, entuziasmul, tonusul psihic. Apoi, aceasta planta atenueaza, prin mecanisme neurologice doar partial cunoscute, sentimentele de pesimism, de gol interior, de vinovatie paralizanta.


Mod de administrare


Studiile facute pe pacienti depresivi care au luat sunatoare au aratat ca, deja dupa doua saptamani de cura, cei mai multi depasesc starea de astenie, incep sa capete incredere in fortele proprii, renuntand la acea auto-evaluare negativa care este una dintre caracteristicile principale ale acestei afectiuni. In timpul curei de sunatoare se administreaza extractul, asociat, pentru un efect mai bun si pentru evitarea reactiilor adverse, cu pulberea de planta, in proportii egale. Doza zilnica de extract va fi cuprinsa intre 600 si 1200 mg, administrat in trei reprize, pentru o perioada de patru-sase saptamani, urmate de alte doua saptamani de pauza.

Odoleanul

Se mai numeste si valeriana, denumirea sa stiintifica fiind Valeriana officinalis, iar "specialitatea" sa principala era respingerea influentelor malefice la nivel erotic. Odinioara, radacina sa era pusa in turtele de grau, cu care adolescentii plecau cu vitele la pascut, pentru "a-i feri de zburatori, care luau vlaga si mintile, dar si pentru a-i feri de alte ispite".

Era consumat si pus la brau de feciori, pentru a-i feri de iele, dar si de fetele de maritat, pentru a nu ceda ispitelor necurate. In timpul Caslegilor de Iarna, la sezatori, fetele veneau obligatoriu cu o legaturica de odolean ascunsa in san, pentru protectie de deochi. Se credea ca farmecele de legare in cununie si cele cu conotatii erotice nu au putere asupra celor care consuma radacina acestei buruieni de leac. In basmele romanesti se mai spunea ca cetele de zmei trec prin ceruri, pe deasupra caselor, de care nu se pot apropia din pricina odoleanului tinut in pridvor, care-i alunga, si atunci ei canta: "De n-ar fi odolean si iarba creata,/ Am avea si noi o viata". In zona muntoasa a Olteniei, radacina de valeriana pisata se dadea vreme de 49 de zile celor posedati de necurat. La rasarit si la asfintit, se lua cate un praf (aproximativ 1,5 grame) de valeriana, care se inghitea cu agheasma. Noaptea se dormea cu o legatura de valeriana, leustean si iarba creata la cap, pentru a alunga toate necuratiile din suflet si din trup. Sa vedem in continuare si cateva elemente stiintifice despre efectele acestei plante:


Ce spun studiile stiintifice


Studiile clinice arata ca aceasta planta este un puternic anxiolitic, imbunatateste somnul si, important, reduce excitabilitatea psihica si sexuala. Persoanele care sufera de anxietate, care se confrunta cu atacuri de panica sau cu tulburari de somn au obtinut rezultate foarte bune cu ajutorul acestei plante. De asemenea, odoleanul da rezultate intr-un domeniu unde medicatia de sinteza este adesea neputincioasa, si anume, tulburarile de dinamica sexuala. Fie ca vorbim de hiperexcitabilitate sexuala ori de diverse fobii si temeri legate de erotism, odoleanul are efecte foarte bune. Asadar, din punctul de vedere al efectelor terapeutice, exista o potrivire practic perfecta intre utilizarile traditionale ale valerianei, folosita pentru alungarea influentelor malefice la nivel erotic si psihic, si proprietatile medicinale, puse in evidenta prin studii clinice si de laborator.


Mod de administrare


Se administreaza de trei ori pe zi cate o lingurita de pulbere de odolean, in cure de 30-60 de zile, cu 7-10 zile de pauza.

Pelinita

Denumirea sa stiintifica este Artemisia vulgaris si - asa cum o arata si numele popular - este ruda buna cu pelinul. Pelinita este una dintre plantele medicinale cele mai raspandite la noi in tara, traditia folosirii sale in medicina si in magia populara fiind foarte ampla.

Actiunea sa este mai blanda decat cea a pelinului si, din acest motiv, a fost folosita pe o scara foarte larga. In mai toate zonele tarii, se dadea plamadita in vin pentru a stimula sistemul nervos central si pentru combaterea asteniei. De asemenea, se credea ca cei care sufereau de somnambulism sau de epilepsie erau sub influenta unor spirite rele sau erau posedati de duhuri rele, cu diverse denumiri, care puteau fi alungate cu ajutorul pelinitei. Ramurile proaspete de pelinita erau legate in cununi, prin care erau trecuti copiii epileptici. Maturele simbolice, obtinute din tulpini de pelinita, erau folosite pentru o curatire ritualica a caselor, inaintea marilor sarbatori, dar si in cazul camerelor in care stateau cei grav bolnavi, care astfel erau feriti de naluciri si vedenii. La sfantul Vasile cel Mare, considerat a fi sfantul cu cele mai puternice valente exorcizante, in colturile caselor bantuite erau puse legaturi cu pelinita si busuioc luat de la biserica, pentru a speria toate creaturile diavolesti.


Ce spun studiile stiintifice


Cercetarile medicale au demonstrat ca pelinita este un tonic nervos si vigilizant, ce combate starile astenice si anorexia psihica. Principiile active ale pelinitei sunt un puternic stimulent al sistemului nervos central, inducand o stare de tonus psihic si de buna dispozitie, combatand anumite forme de depresie. Tipologia de persoana depresiva care raspunde cel mai bine la tratamentul cu pelinita este cea la care depresia este insotita de inapetenta, sedentarism, somn greu si cu vise neclare, cu trezire dificila si insotita de stari de stupoare.
De asemenea, pelinita este un bun insecticid si are calitatea de a elimina aproape toti parazitii din organism, fie ei viermi sau protozoare, care nu rezista la actiunea principiilor sale active aromatice. Acest efect de alungare a parazitilor din corpul uman se pare ca are un echivalent si la nivel spiritual, de unde - se spunea - alunga toate influentele malefice.


Mod de administrare


Se administreaza pulberea, cate o jumatate de lingurita de patru ori pe zi, in cure de cate doua saptamani, urmate de alte doua saptamani de pauza.

Angelica

I se mai spune si "ingerica" sau "iarba celor sapte ingeri", si se credea despre ea, in mai toata Europa, ca are puterea de a atrage protectia ingerilor. Folclorul nostru, mai ales cel din satele de munte, este plin de credinte incantatoare, legate de aceasta planta de leac. Se spune, de pilda, ca ea poate fi culeasa si administrata spre vindecare numai de oameni cu un cuget si suflet curate. Daca simte ca se apropie de ea un om rau ori lacom, isi pierde forta, pentru ca ingerii pleaca de la ea. Angelica poate fi culeasa numai dupa-amiaza, pentru ca, parandu-i rau dupa locurile in care s-a nascut si a crescut, e bine sa fie luata doar dupa ce "adoarme", spre inserat. Insasi denumirea sa stiintifica, Angelica archangelica, arata ca aceasta planta atrage, prin rezonanta, ajutorul si protectia ingerilor. In medicina magica romaneasca, angelica joaca, din acest punct de vedere, un rol unic, acela de "magnet" pentru influentele magice benefice si nu doar de simplu exorcizant.


Ce spun studiile stiintifice


Din punctul de vedere al actiunii farmacodinamice, angelica este un reglator excelent al sistemului neuro-vegetativ, avand, deopotriva, proprietati stimulente nervoase (datorita substantelor volatile pe care le contine) si calmante (datorita furanocumarinelor din compozitia sa). Acesti compusi cu efect antagonic la nivelul sistemului nervos central explica actiunea sa reglatoare. Prin calitatile sale tonice si psihotrope, administrarea acestei plante este capabila sa elimine starile de blocaj psihic ale celor grav bolnavi, stari caracterizate prin inapetenta, voma, apatie, pesimism si absenta dorintei de a trai, de a lupta cu boala. Sunt numeroase cazurile in care, desi boala este vindecabila, pacientul nu este capabil sa sustina lupta cu propriile sale stari de pesimism si resemnare, care este, de fapt, si cea mai grea. Angelica, alaturi de rugaciune, se pare ca este un remediu cu adevarat magic in aceste stari-limita, in care este nevoie de o sustinere adecvata, pentru ca pacientul sa poata depasi pragul critic.


Mod de administrare


Se recomanda sub forma de pulbere: o lingurita de trei ori pe zi, pe stomacul gol, inainte de masa. Daca se administreaza unor pacienti care se confrunta cu o senzatie de voma foarte puternica, atunci se amesteca cu putina menta, iar in cazul in care puterea de digestie este foarte redusa, se adauga putina pulbere de pelinita sau de anghinare.

Isopul

Este una dintre plantele biblice cele mai importante. In Psalmul 50 se spune: "Stropi-ma-vei cu isop si ma voi curati, spala-ma-vei, si mai vartos decat zapada ma voi albi". In medicina populara romaneasca, isopul (Hyssopus officinalis) este considerat un purificator psihic, o planta care alunga gandurile negre si trezeste optimismul. La fel ca si pelinita, este creditat cu un efect puternic de curatare a caselor si a oamenilor de influentele malefice, fiind un mijloc de purificare emotionala si spirituala, asa cum o arata si psalmul citat. Ca atare, in Romania, dar si in intreaga lume crestina, a fost din cele mai vechi timpuri folosit ca remediu exorcizant, singur sau in combinatii, intr-o gama foarte larga de tulburari psiho-emotionale.


Ce spun studiile stiintifice


Studiile stiintifice au demonstrat ca partea aeriana a isopului contine substante active cu un puternic tonic psihic, care stimuleaza capacitati cognitive cum ar fi atentia, avand si efect antidepresiv. Uleiurile volatile pe care aceasta planta le contine si care ii dau mireasma caracteristica, proaspata, au calitati de stimulare a apetitului, de combatere a starilor de astenie si somnolenta.


Mod de administrare


Se pune o lingurita de planta maruntita intr-un pahar de apa si se lasa la temperatura camerei sa macereze, de seara pana dimineata, cand se filtreaza. Se beau 1-2 pahare pe zi, pe stomacul gol, de regula inainte de masa.

Busuiocul

Este o planta cu valente exorcizante, foarte puternice in randul crestin-ortodocsilor. Manunchiul de busuioc, care este pus la icoane ori care este folosit pentru stropirea cu agheasma in cadrul slujbelor, este un adevarat simbol al purificarii sufletesti, al reinnoirii spirituale si al eliberarii de rautatile "lumesti". In Ajunul Craciunului, venirea preotului cu manunchiul de busuioc, cu care stropeste, cu agheasma, deopotriva casa si pe credinciosi, a nascut o serie intreaga de traditii populare. In satele din nordul Ardealului, exista obiceiul ca preotul sa piarda, din greseala, o ramurica de busu
ioc, in casele cu fete de maritat, ramurica aducatoare de noroc si fericire in dragoste, daca era purtata in par, de sarbatori. Aceeasi ramurica era tinuta la loc de cinste la icoane, ca sa indeparteze raul si nenorocirile din casa.
Pentru administrarea interna, in medicina populara si magica romaneasca, de cele mai multe ori, busuiocul se asociaza cu sunatoarea, aceasta combinatie fiind imbatabila pentru echilibrarea sufleteasca si spirituala.


Ce spun studiile stiintifice


Conform observatiilor clinice, busuiocul este un stimulent al atentiei, induce stari de tonus psihic si mental, normalizeaza apetitul, iar asupra unora dintre pacienti are chiar darul de a induce stari de buna dispozitie si usoara euforie. Mecanismele prin care busuiocul ne protejeaza psihicul de efectele nefaste ale stresului si ale tensiunilor emotionale intense inca nu sunt cunoscute. Unii cercetatori sustin ca principiile active din busuioc ajuta la o mai buna oxigenare celulara, ceea ce permite organismului, si in special sistemului nervos central, sa se adapteze la conditiile de stres. Observatiile clinice ale multor specialisti arata, insa, ca la multi pacienti busuiocul induce o stare de optimism si de incredere, care nu poate fi explicata doar prin simpla oxigenare.


Mod de administrare


Se recomanda amestecul, in proportii egale, de pulberi de busuioc si de sunatoare, din care se ia cate o lingurita, de 4-6 ori pe zi. Tratamentul se face vreme de opt saptamani, urmate de alte doua saptamani de pauza, dupa care se poate relua.

Passiflora

Este singura planta din aceasta prezentare care nu este specifica medicinii populare si magice romanesti. Traducerea denumirii sale nu este "floarea pasiunii", cum gresit este numita in diverse materiale publicitare, ci Floarea Patimilor lui Hristos. De ce au ales sa asocieze calugarii iezuiti, care au descoperit aceasta floare, de o incredibila si luxurianta frumusete, cu Patimile? Unii cred ca din cauza nuantelor sangerii pe care aceasta planta le capata, altii vad actiunea purificatoare la nivel psihic a acestei plante de leac ca pe un ajutor ceresc, care aduce aminte de Ajutorul Divin primit de catre oameni de la Iisus, prin sacrificiu, prin Patimi. Passiflora este cunoscuta ca planta care alunga teama, nelinistea, indemnand mintea si psihicul spre rugaciune, meditatie si contemplatie.


Ce spun studiile stiintifice


Aceasta planta este pe cat de eficienta in terapie, pe atat de complexa ca si compozitie chimica si actiune terapeutica. Nu exista un singur principiu activ care sa explice actiunile calmante si echilibrante ale acestei flori de leac si, ca atare, obtinerea medicamentelor de semisinteza din passiflora nu este posibila, planta integrala fiind mult mai eficienta.
Daca sunatoarea este remediul numarul unu contra depresiei, passiflora este, prin excelenta, eficienta contra anxietatii si insomniei, fiind o adevarata planta a calmului. Studii comparative, facute in spitalele specializate, au aratat ca extractul din aceasta planta are efecte calmante ale anxietatii la fel de puternice ca benzodiazepinele (o grupa de sedative de sinteza, din care face parte si Diazepamul), dar fara efectele secundare ale acestora. Pacientii tratati cu extract de passiflora au inregistrat o scadere a intensitatii si a frecventei starilor de angoasa si de teama fara motiv aparent, o imbunatatire a somnului si a vietii psiho-afective pe ansamblu. Contra insomniei, passiflora este cel mai folosit remediu natural. Spre deosebire de somniferele de sinteza, aceasta planta induce un somn usor, cu vise clare, cu respiratie normala, usoara, si cu depresie neurologica si mentala redusa. Dupa trezire, pacientii nu au simptome neplacute, cum ar fi starile de confuzie mentala, ameteala, dificultate in respiratie, melancolie ori probleme de orientare, ca in cazul celor care iau somnifere artificiale.


Mod de administrare


Extractul de passiflora se administreaza cate 250-300 mg de trei ori pe zi, in cure de 90 de zile. Tratamentul poate fi eficient inca de la inceput, dar chiar si in cazul in care primele doze nu par a da efectele scontate, nu trebuie sa renuntam. Aceasta, deoarece, potrivit cercetatorilor, cele mai clare rezultate se vad dupa o cura de 30 de zile cu Passiflora, efectele sale de imbunatatire a vietii emotionale si a somnului instalandu-se lent, dar temeinic.


In loc de incheiere


Fara doar si poate, plantele medicinale nu sunt singurul si nici macar cel mai puternic mijloc exorcizant, dar au in schimb calitatea ca actiunea lor terapeutica asupra sufletului poate fi obiectivata prin studii stiintifice. Trebuie insa sa stim ca, si fara influenta acestor plante, exorcizarea, alungarea influentelor malefice din viata noastra, are loc - fara sa ne dam seama - practic in fiecare zi din viata fiecaruia dintre noi. Cum? De exemplu, prin puterea unui zambet sincer, abia schitat de catre buze, dar venit din suflet, care sterge intr-o clipa toata durerea, revolta sau supararea.

Apoi, raul din noi nu rezista prea mult atunci cand daruim din tot sufletul. Este vorba de darul acela, nu conteaza cat de mic, care nu ne este cerut, dar pe care simtim nevoia sa-l facem. Daruim un cuvant bun, daruim o carte care ne este draga sau poate doar cateva minute din timpul nostru, in care ascultam cu rabdare pe cineva drag. Aceasta daruire repetata va scapa sufletul nostru de tristete, de intoleranta, il va elibera din temnita furiei sau a disperarii.
Nu trebuie sa uitam de rugaciune, care - pentru cel care o poate face sincer si direct - este un mijloc exceptional de despovarare a sufletului, de curatire si de inaltare a constiintei. Rugaciunea, in timp, modifica in bine caracterul, alunga uratul din noi si scoate la iveala comori nebanuite, fiind un mijloc de exorcizare, dar si mult mai mult decat atat.
Dar ce ramane de facut pentru cei care nu pot zambi, care nu pot darui si nici macar nu se pot ruga, in adevaratul sens al cuvantului? Ei bine, si pentru un asemenea caz disperat exista o farama pretioasa de speranta, totodata si cel mai important mijloc de exorcizare: IUBIREA. Nu, nu este vorba de patima, nici de acel joc al atractiei si repulsiei cu tente erotice, ci de acea iubire pur sufleteasca, altruista, dezinteresata, in care reusim sa punem binele cuiva mai presus de noi insine, fie si pentru cateva clipe. Atat timp cat exista si un fir, cat de mic, de iubire, despovararea de rau, de urat, este posibila mult mai rapid decat ne-am putea imagina. Si pentru ca au venit sarbatorile, pentru ca oamenii au atata nevoie de afectiune, sa ne aducem aminte sa le zambim, sa le daruim si sa-i iubim, in tacere.

Sursa : Internet , primita pe mail

Piatra si floarea

                                     Pietre şi flori în sand Poza gratuite - Public Domain Pictures

"Ai devenit aspra", spuse floarea, indoindu-si petalele, catre jumatatea de piatra de la radacina ei. “Ploile ar fi trebuit sa te inmoaie, sa te faca mai fertila si receptiva la semintele campului, dar nu… Tu ai acumulat minerale, ai devenit tacuta si plina de calciu. De ce stai acolo? Esti rezistenta pana si la curentul care ne aduce apa. De ce?”

Piatra nu raspunse nimic.

Norii trecura, soarele disparu si noaptea sosi, facand loc pe cer pentru luna colorata care se reflecta asupra pietrei tacute, neadormite inca. Floarea isi stransese petalele si dormea profund. Piatra incepu atunci sa-i vorbeasca:

"Stau aici pentru ca radacina ta a devenit si a mea. Pentru ca nu mai este vorba de cum ma simt eu si pentru ca am devenit parte dim sistemul de suport pentru tulpina ta, care trebuie sa reziste vantului si ploii. Totul se schimba, draga mea floare, dar eu stau aici pentru ca dragostea este acel spatiu microscopic dintre radacina ta si pielea mea sarata. Vei putea simti asta doar atunci cand destinul va vrea sa ne separe.”

Luna si stelele incepura sa-si piarda stralucirea. Zorii incepura sa se iveasca, soarele sa apara. Floarea se trezi si isi intinse petalele minunate. “Buna dimineata”, spuse floarea. “Am visat ca imi cantai. Cat de prostesc din partea mea, nu crezi?”

Piatra nu spuse nimic… 

Sursa: http://www.spiritual-short-stories.com

" Visatorul din Oriah" sau "Invitatie"

 

“Nu ma intereseaza ce faci tu pentru a-ti castiga existenta.

Vreau sa stiu ce foc arde in tine

Si daca ai cutezanta sa visezi la realizarea a ceea ce porti in inima ta.

Nu ma intereseaza cati ani ai,

Vreau sa stiu daca iti asumi riscul sa pari nebun

In numele iubirii tale, viselor tale si aventurii care este viata ta.

Nu ma intereseaza care planeta este in careu cu luna ta,

Vreau sa stiu daca ai atins cerul propriei tale tristeti,

Daca te-ai deschis datorita tradarilor vietii,

Sau daca te-ai asprit si daca te-ai inchis de teama unui necaz viitor.

Vreau sa stiu daca poti sa te asezi cu durerea - a mea  sau a ta,

Fara sa incerci sa o ascunzi, sa o micsorezi sau sa o opresti.

Vreau sa stiu daca poti sa simti fericirea - a mea sau a ta,

Daca poti dansa cu fervoare si te poti lasa complet cuprins de extaz pana in varful degetelor de la maini si de la picioare,

Fara sa spui ca trebuie sa fim atenti si realisti ca sa nu cumva sa uitam care sunt limitele fiintelor umane.

Nu ma intereseaza daca ceea ce-mi spui este adevarat,

Vreau sa stiu daca esti gata sa-i deceptionezi pe ceilalti ca sa ramai sincer cu tine insuti

Si daca poti suporta sa fii acuzat de tradare, dar sa nu-ti tradezi propriul suflet.

Vreau sa stiu daca poti sa fii fidel si deci demn de incredere.

Vreau sa stiu daca poti vedea frumosul chiar daca nu-i tocmai dragut in fiecare zi

Si daca tu poti simti ca sursa vietii tale rezida in prezenta Sa.

Vreau sa stiu daca poti trai esecurile - ale mele sau ale tale,

Si totusi sa continui sa stai drept pe marginea lacului si sa strigi catre argintata luna plina: “DA!”

Nu ma intereseaza unde locuiesti si cat castigi,

Vreau sa stiu daca te poti trezi dupa o noapte de tristete si de disperare, de indoiala sau durere

Si sa faci ceea ce trebuie facut pentru copii.

Nu ma intereseaza cine esti si cum ai ajuns pana aici,

Vreau sa stiu daca poti sa stai in mijlocul focului alaturi de mine si sa nu renunti.

Nu ma intereseaza ce ai invatat sau unde ai invatat si cine te-a invatat ceea ce stii,

Vreau sa stiu ce te hraneste din interior cand totul se prabuseste in jurul tau.

Vreau sa stiu daca poti sa ramai singur cu tine insuti

Si daca esti fericit intradevar in propria ta companie in aceste momente de vid.”

 sursa  http://www.minunemica.ro/2009/10/26/invitatie/

Despre a darui ...

"Cand dai, la inceput dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce esti." (Parintele Arsenie Boca)

Conversatii cu Dumnezeu - fragment - de Neale Donald Walsch

                             

Fii o lumină asupra omenirii şi nu îi face rău. Încercă să construieşti, nu să distrugi. Adu-Mi poporul acasă.

Cum?

Prin exemplu tău luminos. Caută numai Bunătatea.

Vorbeşte numai întru adevăr. Acţionează numai întru dragoste.

Trăieşte Legea Iubirii, acum şi întotdeauna. Dă totul, nu pretinde ni­mic. Evită tot ce e nedemn. Nu accepta inacceptabilul.

Învaţă-i pe toţi cei care caută să afle despre Mine.

Fă din fiecare moment al vieţii tale o revărsare de iubire.

Foloseşte fiecare clipă ca să gândeşti gândul cel mai înalt, să spui cu­vântul cel mai înalt, să faci fapta cea mai înaltă. Prin aceasta, preamă­reşte-ţi Sinele tău Sfânt şi, astfel, preamăreşte-Mă şi pe Mine.

Adu pace pe Pământ, aducând pace celor a căror viaţă o atingi.

Fii pace.

Simte şi exprimă în fiecare clipă Legătura ta Divină cu Totul, cu fie­care persoană, loc şi lucru.

Îmbrăţişează fiecare împrejurare, însuşeşte-ţi fiecare vină, împărtă­şeşte fiecare bucurie, contemplă fiecare mister, pune-te în pielea fiecă­ruia, iartă orice jignire (inclusiv cea adusă de tine), vindecă fiecare ini­mă, respectă adevărul fiecărei persoane, iubeşte Dumnezeul fiecărei per­soane, protejează drepturile fiecărei persoane, păstrează intactă demnita­tea fiecărei persoane, promovează interesele fiecărei persoane, îngrijeş­te-te de nevoile fiecărei persoane, acceptă că fiecare persoană este sfân­tă, scoate în evidenţă cele mai mari daruri ale fiecărei persoane, fa să se vadă binecuvântările coborâte asupra fiecărei persoane şi afirmă că vi­itorul fiecărei persoane este garantat în dragostea sigură a lui Dumnezeu.

Fii un exemplu viu, însufleţit, al Celui mai Înalt Adevăr care sălăş­luieşte în tine. Vorbeşte despre tine cu smerenie, ca nu cumva Cel mai Înalt Adevăr al tău să fie interpretat, în mod greşit, ca o lăudăroşenie.

Vorbeşte blând, ca nu cumva să se creadă că încerci doar să captezi atenţia.

Vorbeşte cu bunătate, pentru ca toţi să poată cunoaşte Dragostea.

Vorbeşte deschis, ca nu cumva să se creadă că ai ceva de ascuns.

Vorbeşte sincer, ca să nu fii înţeles greşit.

Vorbeşte adesea, astfel încât cuvântul tău să nu fie uitat.

Vorbeşte cu respect, ca nimeni să nu fie jignit.

Vorbeşte cu dragoste, astfel încât fiecare silabă să vindece.

Vorbeşte despre Mine cu fiecare sunet pe care-l rosteşti.

Fă din viaţa da un dar. Aminteşte-ţi mereu că tu eşti darul!

Fii un dar pentru oricine care-ţi intră în viaţă şi pentru oricine în a că­rui viaţă intri. Fii atent să nu intri în viaţa altuia, dacă nu poţi să fii un dar. (Tu poţi fi întotdeauna un dar, pentru că întotdeauna eşti un dar - de­şi uneori nu îţi dai voie să ştii acest lucru.)

Când cineva intră pe neaşteptate în viaţa ta, află ce dar trebuie să pri­mească această persoană de la tine.

Ce mod extraordinar de a prezenta lucrurile.

De ce altceva crezi că vine cineva la tine?

Adevăr îţi spun Eu ţie: fiecare persoană care a venit vreodată la tine a venit ca să primească un dar. Primindu-l, el îţi dă ţie un dar - darul de a trăi experienţa şi împlinirea lui Cine Eşti.

Când vezi acest adevăr simplu, când îl înţelegi, vezi cel mai mare adevăr dintre toate:

     V-AM TRIMIS NUMAI ÎNGERI.