În Wimsheim după Leonberg, Wilhem locuia un prieten al lui Edward Marike. Acolo se plimba poetul într-o seară rece de iarnă cu Ameles fiica cea mai tânără a maestrului şi prietenă a casei parohiale Hartheim. Plină de încredere îşi puse Ameles mâna mică în cea mare a prietenului şi astfel merseră împreună prin splendoarea iernii.
-Edward cine este Silvestru?
Edward Marike zâmbi micii sale prietene.
-Silvestru ? el vine doar odată pe an la noi oamenii şi am să-ţi povestesc ce face el atunci.
Dacă vrei să călătoreşti pe calea cea mare a lumii care duce departe, departe până la poarta cea mare ce duce din lume în lumea stelelor, atunci trebuie să străbaţi 12 văi de stele ce par să nu se mai sfârşească şi mereu vine o alta şi după ultima să priveşti spatele soarelui şi să stai în faţa porţii care duce în Grădina Domnului.
În faţa acestei porţi se află o căsuţă pe o câmpie largă şi verde. De-a lungul anului pe câmpie înfloresc în grădină minunate flori. De jur împrejur, pe pajişte sar şi se zbenguie întrecându-se viţeluşii lumii ce sunt păziţi de copilaşi veseli. Într-o grădină alăturată aleargă cei patru cai ai lumii care aparţin lui Silvestru.
Aceştia sunt minunaţii armăsari cu pielea lucind ca argintul care când sar iscă cu copitele lor lumină de lună ce ajunge până jos pe pământ iar oamenii exclamă: ”Priviţi, priviţi ce minunată este lumina lunii în seara aceasta.”
Ferestrele micii căsuţe sunt larg deschise şi în interior cineva oh! Sforăie, sforăie...în odaia mică se află un pat pictat cu baldachin imens cu pufoase perne albe. În acest pat doarme şi sforăie Silvestru.
Atunci când începe ultima zi a anului vine din cer un mic îngeraş, băieţel, care bate în uşă cu pumnişorii şi spune:
-Trezeşte-te, Silvestru! Trezeşte-te a venit timpul !
Patul trozneşte şi se aud mormăituri şi oftaturi: mm!...o!..mâmm…of! plăpumioara şi perdelele sunt date de-o parte…şi o faţă mototolită şi boţită iese afară:
-Ce, a sosit deja timpul?
Dar pe Bunul Dumnezeu n-ai voie să-l laşi să aştepte! Asta o ştie şi Silvestru. De aceea se grăbeşte, se primeneşte şi cân iese pe uşă aterizează direct în cizmele sale mari cu pinteni sclipitori. Îşi pune haina din blană de urs polar,iar la brâu îşi pune ciocanul din argint.
Încuie uşa casei şi merge la şură de unde scoate afară o sanie. Apoi înhamă cei patru roibi le pune frâie şi hamuri aurii şi zurgălă argintii, urcă în sanie, dă bice roibilor şi sania îl poartă în zbor până la porţile Grădinii lui Dumnezeu.
Acolo bate o dată cu ciocanul de argint şi se aude un sunet grav ca de clopot, iar porţile se deschid şi bătrânul Silvestru intră. Roibii aşteaptă şi bat din copite de nerăbdare. La fiecare bătaie din copitele lor sar scântei argintii care cad ca o ploaie pe pământ.
În spatele porţii se află o grădină minunată şi în spatele grădinii o sală mare, mare, fără început şi fără sfârşit în care locuieşc soarele, luna şi puzderia de stele care stau şi dau lumină lumii. Dar lumina lor este nimic pe lângă lumina ce izvorăşte din tronul lui Dumnezeu. Ea este de un million de ori mai curată, mai luminoasă, mai strălucitoare, decât cea mai însorită zi pământească.
Bunul Dumnezeu îi zâmbeşte blajin lui Silbestru:
-Bine ai venit slujitorul meu! Este timpul să iei Anul copil.
Dumnezeu face un semn şi Arhanghelul Mihael merge să aducă Copilul : Anul cel Nou el merge la Fluviul veşniciei , face un semn cu mâna şi un copil mic iese din valuri. Îngerul îl ia în braţe şi-l duce Bunului Dumnezeu, aşezându-i-l în poală.
Dumnezeu îl ridică, îl priveşte în ochi, îl binecuvântează şi-l dă lui Silvestru:
-Ia-l şi du oamenilor, cu binecuvântarea mea Anul Nou! Să-mi aduci înapoi de pe pământ anul cel bătrân!
Silvestru iese din Grădina Domnului şi aşează cu grijă în sanie pe veselul copil, îl acoperă bine, ia hăţurile în mână şi nici n-apucă să zică bine: dii-dii! că roibii prinseră a goni ca cele patru vânturi peste roiurile de stele. Scântei argintii se iscau din copitele lor, iar stelele clipeau de bun rămas şi ca gândul de repede galopau pe marea cale a lumii şi curând ajunseră la Poarta Pământului.
Silvestru scoate de la cingătoare ciocănelul de argint şi bate de 12 ori. Porţile cele mari şi grele se deschid, se dau în lături şi clopote voioase răsună în satele şi oraşele pământului. Copilul An îl sărută pe obraz pe Silvestru de bun rămas şi degrabă păşeşte pe Pământ şi aleargă spre oameni care-l aşteaptă.
La poartă însă aştepta o siluetă aplecată şi întunecată. Ea se ridică şi se îndreaptă spre Silvestru. Îl priveşte si-l întreabă:
-Aşa-i că nu mă mai cunoşti?
-Vai, vai şi-amar Anul meu Trecut , frumos s-au mai purtat oamenii cu tine…Suie degrabă, vom pleca îndată.
Porţile se închiseră încet şi din spatele lor se auzi cântecele cu care oamenii bucuroşi întâmpină Anul Nou…
Sania lui Silvestru începu să gonească pe drumul de întoarcere.
Curând Anul Trecut se afla în faţa Bunului Dumnezeu ruşinat de lipsa lui de vigoare…La un semn al lui Dumnezeu Arhanghelul Mihael ia Anul Trecut şi-l poartă până la fluvial veşniciei unde va sta până când cândva va fi luat din nou ca un copil proaspăt născut.
Silvestru se întoarce la casa lui, deshamă roibii, le dă de mâncare fân bun şi grăunţe, se dezbracă, se urcă în patul său mare cu baldachin să aştepte să se sfârşească Noul An…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu