marți, 28 decembrie 2010

Plimbare inspirativa in noptile sfinte


Incercam o noua cerebrare a Craciunului , sarbatoare plina de sens , pentru a lua in considerare inspiratii cu totul noi ale cursului anului ce va sa vina.
In această perioada a Craciunului gandurile sunt atrase in aura pamantului si din aceste ganduri putem sa „citim” ceea ce doreste cosmosul în legătură cu întâmplările noastre de pe pământ .
Am ales a doua zi de Craciun , pentru o plimbare prin padure , in care sa vietuim launtric natura si sa scrutam orizontul in speranta primirii de inspiratii .
Am sa incerc sa intretes impresiile tuturor si sa redau imaginea de ansamblu a trairilor fiecaruia , precum si a inspiratiilor primite in dar.
Suntem 5 : Oana , Barbara , Florentina , Andrei si Mihai .
Gandul ma duce la o pentagrama , Oana zice ca se parca suntem o steluta de Craciun care umbla prin lume .
E frig taios , zapada s-a topit , dar se simte aerul inghetat , semn ca vin din nou zapezile. De altfel cerul este acoperit de nori grosi si grei . Urcam spre padure cu inima deschisa si cu speranta ca vom primi raspunsuri si noi impulsuri pentru noul an.
Arunc o privire spre Valea Rea . In vara am observat cum deasupra vaii pluteau sfere care lasau sa curga un fluid verde cald vindecator , un dar ceresc .
Inca am sentimentul ca ceva coboara ...Acum fluidul este alb albastrui , curge si mangaie in acelasi timp si parca binecuvanteaza locul .
Pe drum simt umezeala , care iti patrunde in oase , totul musteste .
Inaintez sfios , in liniste pentru ca n-as vrea sa tulbur cumva echilibrul existent.
Copacii sunt jilavi ...si nu-i simt atat de aproape ca alta data .
S-a creat un fel de distanta intre mine si ei .
Calc pe un amestec de frunze uscate , moarte si plantute verzi , tinere , care desi au un eteric fragil isi itesc capetele curajos prin zapada inghetata si in ciuda gerului .
E ca o promisiune ca tot ceea ce moare este spre a renaste , ca legitate eterna.
Ma gandesc la trecut .....Frunze vestede si ape care susotesc si se scurg la vale , toate imi vorbesc despre lucruri pe care trebuie sa le lasi in urma , peste care sa se astearna uitatea si despre spatii create pentru a lasa sa se nasca prezentul ...
Trecem pe langa casa in care a trait parintele Arsenie Boca si cer binecuvantare si-l rog sa imi insoteasca pasii .
In minte apar rand pe rand intrebari la care nu m-am gandit mai inainte ….Ce anume este important pentru drumul meu ? si gandul imi fuge la iubire ......aproape imediat ochii imi cad pe un felinar si o cruce …..
Ce raspuns e acesta oare ¿ Imi cercetez sufletul si vad ca este linistit...doar o umbra de melancolie . A murit iubirea mea ? Trebuie sa tin flacara aprinsa ?
Andrei ma prinde din urma si imi spune ….cred ca aici a murit cineva ……
Zambesc trist si merg mai departe ; gandul imi zboara tot la iubire , pentru ca iubirea e o mare forta …
Cum sa aduc iubirea in viata mea si in viata oamenilor din jurul meu ?
O lume in care domneste iubirea e o lume mai buna ...
Si raspunsul vine neintarziat , zaresc un ochi linistit de apa ca peruzeaua , neclintit ca o oglinda , undeva incepe sa curga limpede , glasul apei este cristalin si susura fericit mai departe , sunetul curge odata cu apa , intr-o armonie desavarsita .
Oglinda ….oamenii cu care vii in contact sunt oglinzile noastre ….poti sa aduci iubirea in vietile oamenilor iubindu-i ….fiind calm si in pace cu tine insuti …linistit si limpede ca apa care curge aproape imperceptibil , dar neincetat , o forta pe care nu o poti opri si nici nu-ti doresti sa faci acest lucru .
Zambesc vrajita si merg mai departe .
Ma opresc sa salut un brad urias , protector si plin de forta.
Astfel inarmata ma incumet sa intru in padure .
O gasesc nuda , uda ….plina de izvoare.
Ma reazem de un fag si incerca sa port un dialog , sa simt ceea ce are sa-mi transmita si brusc ma copleseste o stare adanca de tristete care-mi aduce lacrimi in ochi.
Este adunata toata tristetea padurii in glasul fagului , care-mi vorbeste despre nepasarea oamenilor fata de natura , despre rautatile si despre ignoranta lor.
Rezonez cu tristetea lui pentru ca de atatea ori copacii mi-au transmis bucuria , pacea , increderea .
Mai sus padurea are o alura agonizanta , este ravasita ca intr-un razboi ….si are legatura cu tristetea copacului care tocmai mi-a impartasit durerea .
Pasesc cu grija …s-a inserat si zapada este inghetata .
Este liniste deplina si deodata imi simt inima sagetata de spaima.
Un zgomot cu totul nejustificat , care vine dinspre izvoarele care se tot scurg siraguri printre copaci .
Ma adun si inaintez la fel de grijuliu pentru ca locul este mlastinos si aluneca teribil .
Ma opresc la marginea padurii rascolite si incerc sa vad ce se intampla dincolo de aparente .
Copacii de la marginea padurii par nemiscati , rigizi , alerti si pe post de supraveghetori ai unui joc nemilos si neinteles .
Urmeaza o poienita care separa cu totul ceea ce este de ceea ce urmeaza sa vina.
Gasesc aici o oaza de liniste , ca o clipa de ragaz binevenita .
Si ma asez pe un trunchi de copac parca anume asezat acolo pentru mine , sa-i astept pe ceilalti si sa las impresiile sa se sedimenteze.
Usor , usor imi dau seama ca sunt in fata unei vetre de foc , iar in fata mea era amenajat un pat din trunchiuri de copaci tineri si frunze.
Pentru o clipa ma gandesc cine oare o fi stat la gura focului in aceasta poiana vrajita , la marginea unei paduri inspaimantatoare , ca sa adorma apoi sub cerul instelat ?
Andrei care sta ceva mai departe de mine , pe un alt trunchi de copac ne spune ca parcă asista la o slujbă tainică, când preoţii ascultau grav ce să facă cu aceste daruri de iubire ale lumii spirituale , dar într-un mod solemn, înălţaţi spiritual de ele.
Ne reunim cu toti si dupa o discutie scurta conchidem ca tocmai am pus punct trecutului reprezentat de padurea haotica , cu copacii rasturnati apocaliptic , ca forma a vechiul sub toate formele .. la nivel de arhetip de ideologie , ca forma de organizare si ca principiu care se lupta inca pentru supravietuire ( Barbara , Andrei , Oana ) si …urcam mai departe in padure sa aruncam o privire inspre viitor .
Mihai ne spune ca lui i s-a parut ca e un elf si ca traia o mare bucurie cercetand copacii cazuti care formau drumuri, casute, chiar si o imensa catedrala , simtindu-se ca acasa .
Mergem pe carari la inceput stiute si mai apoi doar banuite , caci intunericul coborase atat de mult incat abia ne mai distingeam siluetele , luand in stapanire toata padurea .
La un moment dat am apucat-o pe alt drum....dar Oana m-a strigat si am schimbat directia .
M-am intrebat in sinea mea ….iar gresesc drumul ?
Zambesc …..drumul nu era gresit ...doar ca era drumul cunoscut .
Urcam in padure , pe carari frecventate de regula de ursi.
Nu mi-e frica …si e ciudat . N-am mai mers niciodata noaptea prin padure. E bezna si nu avem lanterne . Pentru mine e un drum nou si cu toate acestea pare foarte familiar .
Pe Andrei insa l-am pierdut .
Mai ratacesc si altii drumul. Zambesc . Oana si Barbara l-au strigat de cateva ori.
Eu merg mai departe , cu un sentiment launtric de liniste si de siguranta ; stiu ca nu i se poate intampla nimic rau.
Ma simt in largul meu si a disparut orice urma de frig ….
Caut sa vad ce-mi spun copacii ….care intunecati fiind, par foarte prietenosi .
Oana spune ca din interior radia o liniste plina de lumina
Urcam in panta usoara , dar nu simt oboseala , iar obstacolele iesite in cale sunt usor de trecut.
Il aud si pe Andrei , care apare si ne intreaba daca am trait o experienta la prag vis-à-vis de faptul ca a disparut si ne spune ca s-a intalnit cu o bufnita .
Cand ne impartasim impresiile ne povesteste :
În rătăcirea mea, m-am simţit liber şi tot mai liber şi mă gândeam dacă ar avea ceva dacă nu m-aş mai întoarce pentru că simţeam că încă mă leagă ceva vechi de voi şi care nu mai voiam să mă lege, apoi Oana a sunat şi n-am deschis telefonul pentru că n-am găsit nicio motivaţie pentru asta. În final m-am întors simţindu-mă extrem de liber, fără trecut, iar când mergeam pe şosea, conştient m-am aliniat cu voi (păşeam în ritm) , deşi simţeam că v-am enervat un pic, dar cum fiecare e stăpân pe propria enervare, nu m-am simţit vinovat J.Cum a zis şi Barbara: vechiul se zbate acum să mai tragă aer în piept şi să mai trăiască şi a sta am simţit şi în relaţii cu prieteni, familia &c.
Sentimentul de confort interior cred ca venea si din faptul ca eram impreuna , fiecare mergand insa pe drumul lui .
Pentru mine a fost unul echilibrat si in ciuda intunericului si a faptul ca era necunoscut , extrem de placut .
Am iesit din padure si am mai mers pret de cateva momente pe un drum forestier ca sa privim padurea si dintr-o alta perspectiva .
Orasul torcea molcom , cateva luminite erau aprinse , toata zarva si larma amutise .
Oana a propus sa trimitem iubire si ganduri de vindecare locului .
M-am uitat atent spre pamant si am vazut forte curgatoare care facea pamantul sa alunece.
Copacii preluam aceste forte , care urcau incolacindu-se ametitor pe trunchiuri , facandu-i sa-si piarda echilibrul ....
Pentru un moment m-am gandit la noi oamenii ....care preluam tot ceea ce vine spre noi si cum aceste forte ne iau in stapanire , facandu-ne sa ne pierdem echilibrul interior , acesta este razboiul care se duce .
Am trimis iubirea noastra locului si pamantului , iar Oana a simtit cum raspunsul vine sub forma unei lumini aurii , pline de iubire .
Am mers pe sosea , vantul rece ne sufla in fata , dar ce forta putea sa aibe in comparatie cu caldura si iubire ce radia din noi toti ?
Siluetele intunecate ale brazilor ne transmiteau demnitate si incredere in fiecare pas ce il faceam si am simtit ca oricat de greu ne-ar fi ca Eu pamanteam, cu probleme personale , sociale, avem un tel comun sustinere si suntem purtati, ca suntem o adevarata familie spirituala.(Oana )
Am ajuns la punctul final al plimbarii intr-o poiana de care ne leaga amintiri dragi.
Aici am salutat cei 5 brazii care strajuiau poiana …..( Oana a fost cea care a facut remarca ca noi suntem 5 , bradutii sunt 5 ...si in 5 orase oamenii au facut aceasta plimbare inspirativa , ca doar nimic nu e intamplator si totul are sens )
Ce inspiratii am primit…? Lasa-n urma vechiul (trecutul?) sau te va darama…Esti la un inceput de drum sigur, ai alaturi oameni pe care te poti baza ( sprijini ), forte puternice te sustin si te indruma…trebuie doar sa “mergi”…Un an nou minunat ! (Barbara )
Mihai a incheiat frumos si am sa redau cuvintele lui :
Mergand pe drumul spre Casa Paxino , umar la umar intr-o forma interesanta, eram o forta puternica, dar parca nu aici, in fizic, ci undeva mai departe. Oare cand vom putea fi asa aici, in fata tuturor oamenilor ? Sus , la copaci, am primit din nou speranta pentru viitorul orasului, vegheat de acel etern infailibil. Si totusi, oare cat va mai dura pana cand oamenii vor ridica privirea spre cer ?

luni, 27 decembrie 2010

Mos Craciun


Anul acesta nu-l asteptam pe Mos Craciun .
Nu mi-am pus dorintele pe hartie pentru simplu motiv ca nu stiam daca-mi doream ceva anume
Si el a venit pe neasteptate si mi-a adus in dar panza , culori si pensule.
Daruri de suflet , care mi-au adus lacrimi in ochi si care m-au intors in timp cu 20 de ani.
Ca intr-un caleidoscop au revenit la viata amintiri de mult uitate , care reverbereaza inca adanc in sufletul meu .
Amintirile ma poarta pe strazile vechi ale Brasovului , navalesc pe rand mirosuri amestecate de kurtos kolacs , langos , cozonac cu mac , ulei de in si de vopsele , parfum de tei in floare...si de iubiri trecute .
Sufletul meu prinde aripi si ma trezesc intr-un alt timp .
Stau in fata unui sevalet si pictez. Sunt indragostita ! Totul este impregnat de starea mea ...se cunoaste dupa felul in care amestec culorile , pun culorile pe panza , dupa cum zambesc .
Si timpul trece placut si ma gandesc la momentul in care ne vom vedea .
Profesoara tresare si zambeste cand il vede in usa.....Doamne unde l-ai gasit ?
E atat de frumos !
Zambesc larg pentru ca stiu ... e atat de frumos si e indragostit de mine .
Ma cuprinde ameteala numai cand ma gandesc la el si ...mi se invarte capul , totul se invarte in jurul meu si ...nu mai stiu cine sunt ....si de ce.
E un sentiment asa placut sa-ti pierzi controlul ...sa-ti permiti asta .
Sunt in gara si multimea amuteste si dispare in vartejul nebunesc al emotiilor. El...
Il vad doar pe el . Noi doi .
Revin pe pamant si zambesc ....
Eu am trait asta ?
Nici macar nu stie Mosul ce anume mi-a daruit ....mai mult decat ce avea in sac ... mi-a daruit Amintirea si o parte importanta din mine .


de Florys

joi, 23 decembrie 2010

O legenda de Craciun

Oamenii de pe Pământ îl aşteptau pe Fiul lui Dumnezeu. Aşteptau de mult, pentru că drumul pe care Fiul lui Dumnezeu îl avea de parcurs de la tronul Tatălui până pe Pământ era lung. Când Dumnezeu Tatăl a rostit cuvântul prin care l-a trimis pe Fiul Său, acesta s-a plecat şi împreună cu El s-au plecat şi corurile îngereşti.
Serafinii, heruvimii şi tronurile l-au însoţit pe Fiul lui Dumnezeu prin împărăţiile cerului. Cu serafimii a călătorit prin împărăţia lor, în care ei domnesc în iubire pentru Dumnezeu. Cu heruvimii a mers el prin împărăţia în care domneşte înţelepciunea lor. Cu tronurile a parcurs împărăţia în care lucrează puterea caldă a voinţei lor.
Apoi i s-au deschis alte regiuni ale cerului. Serafinii, heruvimii şi tronurile şi-au luat rămas bun de la El şi i-au salutat pe fraţii lor care veneau în întâmpinare şi care urmau să-l însoţeasc în continuare.
Cârmuitorii lumilor, forţele lumilor şi revelatorii i s-au alăturat. Ei l-au condus prin împărăţiile curenţilor veşnici de viaţă, ai mişcărilor curgătoare, ai regiunii cereşti din care provin toate formele revelate. Fiul lui Dumnezeu mergea pas cu pas, parcurgea întinderile lumii lui Dumnezeu şi se apropia de Pământ şi de oameni.
El întâlni forţele primordiale, care cârmuiesc timpurile Pământului. Astfel, pentru prima dată El privi de aproape destinele oamenilor Pământului.
În drumul Său el întâlni arhanghelii. Cel dintâi Il salută Rafael. El păzeşte Pământul când vine primăvara şi scoate la iveală florile şi frunzele din întunericul iernii în lumina soarelui; el face ca pârâurile să salte vioi şi să răsune cântecele păsărilor. El se plecă înaintea Fiului lui Dumnezeu şi zise: „Salutat să fii, Fiu al Celui Preaînalt! Ce bine este că soseşti! Oamenii te aşteaptă. Ei sunt bolnavi şi tânjesc după însănătoşire. Unii sunt ologi, altii leproşi, unii au orbit, alţii au surzit. Multe boli ameninţă omenirea. Ce bine este că Tu soseşti şi îi vindeci!“
Şi cum rostea el aşa, îl văzu pe Gabriel venind. El mergea la o fecioară pe nume Maria şi îi vesti că va aduce pe lume Pruncul lui Dumnezeu. Rafael şi Fiul lui Dumnezeu îl însoţeau şi ascultau aceste cuvinte.
Apoi Fiul lui Dumnezeu merse mai departe. Pe Pământ începuse arşiţa verii, grâul începea să se coacă, animalele crescuseră, oamenii se bucurau de lumina Soarelui. Acolo îl întâmpina arhanghelul Uriel, cel care păzeşte Pâmântul în miezul verii, şi îl salută plecându-se: „Salutat să fii, Fiu al celui Preaînalt! Ce bine este că soseşti! Oamenii te aşteaptă. Prea mare este vina care le apasă sufletele. Ei nu mai pot să o poarte. Ajuta-i! Dă-le puterea să repare ce au greşit. O, ce bine este că soseşti!“
El merse mai departe. Pe Pământ se aduna recolta, furtunile de toamnă se dezlănţuiau şi smulgeau frunzişul din copaci. El îl întâlni pe Mihael, păzitorul toamnei. Acesta zise: “Salutat să fii, Fiu al celui Preaînalt! Ce bine este că soseşti! Oamenii te aşteaptă. Răul a prins putere pe Pământ. Spiritele rele chinuiesc oamenii, demonii aruncă sufletele în focul iadului şi în puhoiuri de ape şi locuiesc în trupuri omeneşti. Faptele şi vorbele sunt rele. Oamenii te aşteaptă ca să goneşti demonii, să pui stavilă răului, să dai puterea de a lupta. Ce bine este că soseşti!“
Mergând mai departe Fiul Omului trăi întunericul de pe Pământ. Se făcu din ce în ce mai linişte. Toată viaţa se retrăsese în adâncul Pământului, păsările şi animalele se retrăsesera în cuiburile şi văgăunile lor. Atunci veni din nou arhanghelul Gabriel, păzitorul iernii. El stătea lângă iesle, în staul şi privea naşterea Pruncului. Atunci răsări steaua Fiului lui Dumnezeu deasupra Pământului. Lumina Crăciunului, lumina în lume. De atunci El luminează capetele oamenilor, încălzeşte inimile lor, face ca faptele lor să fie bune.

Cordelia Böttcher
Traducere Anca Burloi

luni, 20 decembrie 2010

...De Craciun

Cineva a scris o scrisoare despre ceea ce ar trebui sa daruim de Craciun celor din jur…

Noi cei care asteptam..., de atata vreme, doar sa primim...

De ce asteptam sa ni se aduca ceva? Noi ce punem, din sufletul nostru, in aceste Sarbatori?
Noi ce oferim, in aceasta perioada, din fiinta noastra? Oare ne este fiinta noastra, macar in aceasta saptamana, de dimineata pana seara, un canal prin care trece bucuria si iubirea pe
care o aduce Craciunul pe Pamant?

In primul rand, ar trebui sa cer iertare ca nu am oferit, in fiecare moment , cele mai bune lucruri pe care le purtam in mine in acel moment , ca nu am fost alaturi de cei de cei dragi sau ca m-am intalnit cu ei “intamplator” . Ca am cazut, in sufletul meu , in nemultumire, invidie, cruzime, vinovatie, critica…si multe alte sentimente care ucid iubirea.

Vreau sa le spun tuturor ca nu as putea sa-mi traiesc viata fara prezenta lor, astfel incat evolutia mea sa capete un sens si ranile mele sa se poata vindeca.

Si vreau sa-i asigur pe toti ca sunt o particica din mine, pentru ca ii recunosc in carnea mea, in comportamentul meu si in sufletul meu. Pe fiecare dintre ei. Pe cei din familie si pe cei care imi sunt prieteni. Pe cei pe care i-am vazut doar o data si am stiut ca avem multe de facut impreuna sau pe cei pe care i-am vazut de mai multe ori si i-am respins. Si pe cei pe care nu i-am vazut niciodata, dar de care sunt legata prin cordoane invizibile, prin care comunic cu ei si le spun ca ne vom cunoaste in curand.

As mai vrea sa le spun ca vreau sa le ofer, de acum incolo, intelegerea mea neconditionata. Si vreau sa fac asta pentru a-mi rascumpara greseala de a pune etichete mult prea devreme unor oameni ale caror poveri imi sunt total necunoscute. Daca as putea macar banui greutatea poverilor pe care le poarta oamenii, stiu ca m-as duce la fiecare dintre ei si i-as imbratisa cu cea mai mare dragoste si compasiune de care am fost capabila vreodata. Chiar si la cei despre care credeam ca sunt rai si ca nu merita atentia mea.

Ce-as mai vrea sa le ofer? Prezenta mea 100% alaturi de ei, in momentul prezent, fara disocierea dintre suflet si corp, pe care o traim cu totii de prea multe ori, dorindu-ne sa fim in cu totul alta parte decat suntem. Dorinta de le alina suferintele, macar prin ascultare. Blandetea din vocea mea si bunatatea din sufletul meu, chiar si atunci cand ranile mele si vulnerabilitatea mea m-ar impinge catre reactia cea mai la indemana: rautatea.

Cam asta ...
Stiu ca e posibil sa ofer toate acestea.
Si stiu ca dupa ce voi oferi toate aceste lucruri, din adancul sufletului meu, voi primi mult mai mult decat in anii precedenti, cand umpleam foi intregi cu cereri. Tu ce crezi?

duminică, 19 decembrie 2010

Poveste ...de Craciun

La inceputul primului razboi mondial, pe varful unui munte, se afla cea mai temuta inchisoare. Nimeni nu reusise sa evadeze vreodata de acolo. In general, cei trimisi aici erau fie condamnati la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispaseau o pedeapsa foarte mare. Desi era atat de bine pazita, intr-o seara un criminal a scapat. Toata noaptea gardienii l-au haituit cu caini, insa, spre dimineata, i-au pierdut urma intr-o padure.

Fugarul, obosit dupa atata goana, a vazut intr-o poiana, o luminita la fereastra unei case. Desigur ca acolo putea gasi ceva de mancare si haine. Cu disperare, a navalit in odaia mica, unde o imagine cu totul neasteptata il tintui in loc: o tanara femeie plangea langa un copilas micut, care, de asemenea, scancea. Pe masa goala, un rest de lumanare lasa in mica incapere o lumina slaba, in care se vedea, totusi, chipul palid si slabit al femeii.

Parca trezit dintr-un cosmar, evadatul o indemna pe tanara mama sa nu se sperie, se aseza alaturi si o intreba ce probleme o fac atat de nefericita. Aceasta, printre lacrimi, i-a raspuns ca sotul ei a murit pe front, ca nu mai are nici un ban si ca, de foame si frig, copilasul s-a imbolnavit.

- Lasa femeie, ii spuse puscariasul, o sa te ajut eu.
- Nu vreau sa furi pentru mine si nici sa sufere cineva nu doresc.
- Nu-ti face griji, nu va suferi nimeni! - i-a raspuns omul si a luat-o pe femeie cu el.

Cand au ajuns impreuna in fata politiei, aceasta l-a intrebat mirata:

- Ce faci ?
- Lasa, ti-am spus ca n-o sa sufere nimeni. Vino!

Intrand cu ea in cladirea politiei, omul s-a predat, iar cand seful politiei a venit sa vada cu ochii lui daca periculosul puscarias este, in sfarsit, prins, acesta ii spuse:

- Femeia aceasta m-a gasit in casa ei, cand incercam sa fur cate ceva si m-a adus aici. Da-i recompensa pusa pe capul meu, o merita!

Cu lacrimi de recunostinta in ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensa foarte mare, deoarece putini credeau ca cineva l-ar putea prinde si preda pe criminal. Bucuros ca il avea acum prizonier, seful politiei a platit imediat femeii suma enorma, dupa
care l-a trimis pe fugar inapoi la inchisoare, sub paza stricta.

Dupa cateva zile, femeia, cerand o audienta la directorul puscariei, i-a povestit acestuia totul, asa cum se intamplase cu adevarat. Uimit de bunatatea detinutului sau, cu ocazia Sfantului Craciun ce se apropia, directorul l-a gratiat, caci era obiceiul ca, o data pe an, sa fie eliberat puscariasul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit ca omul acela se schimbase cu adevarat, caci niciodata nu a mai facut ceva rau.

Oamenii trebuie sa se ajute unii pe altii. Nu te ajuti pe tine decat ajutandu-i pe ceilalti. Dumnezeu vede cu ce pret cauti binele altora si nu pe al tau. Daca un asemenea om - cu lanturi la maini si la picioare, obosit si dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decat o groaza de pacate - a putut sa o ajute pe femeia aceea, cu atat mai mult noi ii putem ajuta pe cei din jurul nostru. Sa ne rugam la Dumnezeu sa ne dea ocazii de a face bine, fiindca binele il putem
face cu siguranta. Si nu e zi, fara sa nu se iveasca un asemenea prilej. Nu trebuie decat sa-l vedem.

"Nu darui celorlalti dupa cum merita, ci dupa cum au nevoie."

vineri, 17 decembrie 2010

Sensul noului an...




Cu toate ca stim ca timpul e etern si continuu, ne impartim viata dupa diverse criterii: secunde, minute, saptamani, ani... M-am intrebat deseori ce importanta are pentru suflet daca o zi se numeste “marti” sau “joi”, daca in Ceruri exista duminici, si daca cifra cu care ne numerotam anii, se contorizeaza si “dincolo”. Daca aceasta imparatire are si alta importanta decat cea pe care i-o acordam noi.
Dumnezeu e dincolo de timp, in prezentul continuu. Noi insa traim intr-o lume cu ritmuri si miscare, intr-un spatiu creator de timp, ce pare a se deplasa intr-o anume directie clar definita.
Doar pare.
Pentru chinezi si evrei, anul nou nu vine in acelasi timp ca si pentru noi... Si totusi au si ei aceasta departajare. Are ea vreun sens?
Da are. ANUL NOU ARE SENS!
Are sens pentru noi. Sensul INNOIRII atat de necesar vietilor noastre. Pentru ca din cand in cand, orice fraza are nevoie de punct. Orice activitate de odihna, orice zi, are nevoie de noapte. Omul are nevoie sa spuna STOP iuresului in care isi poarta pasii si sa priveasca in urma. Mai concret avem nevoie de o privire IN SUFLET.
De anul nou de obicei ne facem bilantul, si nu la contabilitatea castigurilor financiare ma refer eu acum, ci la o altfel de contabilitate, mult mai importanta: bilantul implinirilor si bucuriilor noastre.
Sarbatorile ne indeamna sa privim in urma. Dar privind, spre ce directie ar trebui sa privim oare? Fiecare are personalitatea sa, dorintele sale, drumul sau... dar dincolo de aceste detalii, nu lipsite de importanta, cred ca ar trebui cu toti sa vedem daca:
- ne-am iubit suficient de mult pe noi insine in fostul an si astfel am stiut sa ne bucuram sufletul facandu-i mici si mari daruri.
- am mers pe drumul pe care noi insine l-am trasat la sfarsitul celuilalt an. Si daca da, acest drum a fost bun? Ne place unde am ajuns?
- am daruit iubire si bucurie celor din jur, si mai ales cator persoane? Dar lacrimi?
- din neimplinirile noastre ce avem de invatat. Dar de la “dusmani”?
- cate bucurii ne-am refuzat si de ce. Le mai putem recupera oare?
- cate lucruri am lasat neterminate.
- ce e necesar sa schimbam si ce trebuie sa acceptam ca atare.
- cat timp am irosit din cauza fricilor noastre sau nehotararilor nostre, care ambele sunt vampiri energetici.
- si de cate ori am spus NU iubirii, sub toate aspectele ei.
- exista vreo persoana careia trebuie sa-i multumim. Uneori sa-i multumim doar ca exista... Faceti-o din toata inima. Oricine daruieste, are la randul sau nevoie de daruri.
Fiecare are lista sa. Fiecare isi face curat prin dulapuri aruncand ce nu trebuie, ne facem curat prin sertare si rafturi aranjand zeci de lucrusoare...
Daca v-ati uitat putin si in sertarele inimii voastre, ati vazut precis si lucruri utile dar si dezordine, iar acest ultim fapt, cred eu inevitabil, nu trebuie in nici un caz sa va intristeze inima si mai tare. Totusi... Lasati sa cada o lacrima care sa spele tristetea vechiului an, stergeti cu o batisata alba praful de pe amitirile uitate, si tratati-va sufletul cu iubire. NICI NU STITI CATA NEVOIE ARE!
Ne putem face o lista de pasi pestru viata ce ne asteapta in noul an. Da! Nu e nimic rau in asta! Insa... cu toate aceste LISTE vechi si noi de regrete si sperante, de foste si viitoare... dorinte, deseori entuziasmul inceputul de an se pierde printre zile si nopti, nu mai departe de saptamanile urmatoare. Totul reintra in “normal” si promisiunile de a “nu mai” sau de “obligatoriu voi face” se ascund printre umbrele sufletului, impinse chiar de noi in adancuri, de cele mai multe ori invountar.
Cred ca ar trebui sa intelegem un lucru banal, bucuria sarbatorilor si inoirea anului au sensul lor, dar timpul vietii noastre este acelasi, e infinit si chiar si dincolo de aceasta lume, in dimensiunea cealalta, TOT NOI SUNTEM. Nu avem unde sa fugim de noi. Din aceasta cauza, fiecare clipa conteaza, fiecare vis se cere implinit, fiecare proiect trebuie sa prinda viata. Sufletul nostru este etern si fiecare om isi va continua drumul in eternitatea de dincolo de aceasta lume, la infinit. Vom lua cu noi TOT, toate emotiile, sentimentele, senzatiile si gandurile noastre.
Ce-ar fi DACA in acest an, ne-am propune doar un unic lucru in loc de o plictisitoare lista: sa nu ne mai tradam visele, oricat de nebune ar fi.
Ce-ar fi DACA am incepe sa credem ca MERITAM. Ca meritam tot ceea ce ne dorim. Pentru ca E ADEVARAT, chiar meritam!
Ce-ar fi DACA am face din Dumnezeu cel mai bun prieten al nostru... Pentru ca de fapt EL e SINGURUL care ne ajuta si ne intelege, chiar daca o face prin oameni.
Si DACA... daca ne-am propune ca fiecare clipa din viata noastra sa fie o clipa de eternitate, in care unicul lucru ce il avem de facut este invatam SA IUBIM. Sa iubim iubirea sub toate aspectele ei. Si sunt multe!
Se spune, clarvazatorii spun, ca in perioada sarbatorilor avem contact cu viitorul, se dechid anumite “porti” si frecvente ce ne ajuta sa ne rearanjam sufletul, sa ne creem viata pe care o vrem. E ca si cum devenim scenaristi.
Visele ce le avem in aceasta perioada sunt premonitorii, mie personal mi se realizeaza negresit chiar si dupa un timp mai indelungat. Sa fim atenti la ele si daca ceva nu ne place sa incercam sa schimbam... Prin rugaciune, credinta si vizualizare.
Si inca ceva, ce nu cred ca e doar superstitie, se spune ca luminitele colorate ale bradului sunt punti intre lumi, iar dorintele spuse in taina langa brad sunt ascultate de ingeri si sunt “aduse de ei la pachet” in zilele noului an.
V-ati gandit ce le spuneti?

Cu mult drag,

LA MULTI ANI FERICITI!

Carla von Vlad

miercuri, 15 decembrie 2010

Povestea cetinii bradului

Sosise toamna cea bogată şi înmiresmată. Toate păsările călătoare plecaseră spre ţările calde pentru iernat. Numai o păsăre tare mititică nu putea să zboare după stol. Îi privea depărtându-se şi i se umezeau ochişorii de lacrimi. Avea o aripă ruptă exact ca în povestea puiului de prepeliţă, cu aripa frântă de alicele unui vânător...
Biata pasăre, cu inima plină de jale, se duse cu greu în pădure ca să ceară ajutor de la arbori. Cu glasul duios, îi ruga pe copaci:
-Uitaţi, am aripa ruptă! Lăsaţi-mă să mă adăpostesc între ramurile voastre până va sosi primăvara!
-Eu nu pot să te primesc, păsărică! răspunse ursuz fagul. Mi-ajunge că am grijă de ramurile mele, de veveriţele ascunse în scorburi, gâzele ascunse în scoarţă, piticii adăpostiţi în pământ lângă rădăcini. Pleacă ! Du-te la stejar!
-Nici eu nu pot! vâjâi stejarul rigid şi răutăcios. Mă tem să nu-mi mănânci ghinda rămasă pe ramuri, căci pe cea căzută jos au devorat-o deja porcii mistreţi. Fugi, păsărică, în altă parte până nu-ţi rupi şi cealaltă aripă în crengile mele aspre.
Cam în felul acesta o goniră pe sărmana păsărică şi ceilalţi arbori din codru. Era în pragul disperării când auzi o voce:
-Unde te duci, păsărică dragă?
Era bradul.
-Nu mai ştiu unde să mă duc, bradule. Toţi copacii m-au prigonit şi nu vor să mă primească între ramurile lor. Uite, aripa mă doare şi nu mai pot să zbor! Au, Doamne, ce durere şi ce singurătate!
S-a gândit el şi la lipsa de iubire dar n-a spus-o cu voce tare...
-Vino la mine! zise blând bradul, înduioşat de soarta bietei păsărele. Poţi rămâne cât vrei între ramurile mele!
Atunci păsărica se urcă şi-şi făcu culcuş între ramurile bradului.
Într-o noapte însă, vântul friguros porni să sufle cu putere, semn că se apropia iarna. Frunzele arborilor se îngălbeneau şi cădeau la pământ, una câte una.
-Pot să scutur şi frunzele bradului? îl întrebă Vântul pe Moş Crivăţ, Împăratul Vânturilor.
-Nu! hotărî Moş Crivăţ.
De brad să nu te atingi deloc! El a fost bun cu biata păsărică. Trebuie să avem şi noi milă de el. Podoaba verde să nu-i cadă niciodată!
Se spune că, de atunci, bradul cel bun îşi păstrează frunzele verzi atât vara, cât şi iarna…

marți, 14 decembrie 2010

poveste ...In ajun de Craciun



Coelho face sa cante „muzica din casa“


Celebrul scriitor brazilian publica exclusiv in EVZ o alta istorie de Mos Ajun, inspirata dintr-un basm indian.

Ca intotdeauna, in ajunul Craciunului, regele il invita pe prim-ministru sa faca o plimbare impreuna. Ii placea sa vada cum erau impodobite strazile - mai mult pentru a evita cheltuielile excesive decat pentru a se bucura de ceea ce vedea. Cei doi se deghizara, ca de obicei, imbracand haine de negustori de pe alte meleaguri.

Se plimbara prin centru, admirand ghirlandele luminoase, brazii, lumanarile aprinse pe scarile caselor, magazinele de cadouri, barbatii, femeile si copiii care plecau de acasa, grabiti sa se intalneasca cu rudele si sa sarbatoreasca in noaptea aceea in jurul unei mese imbelsugate.

Pe drumul de intoarcere trecura prin cartierul cel mai sarac. Acolo totul arata complet diferit. Fara lumini si lumanari, fara mireasma placuta a mancarurilor imbietoare. Pe strada nu era aproape nimeni si, ca in fiecare an, regele ii spuse ministrului sau ca trebuie facut ceva pentru saracii din regat. Prim-ministrul dadu afirmativ din cap, stiind ca in scurt timp planul acela avea sa fie uitat si ingropat in birocratia de zi cu zi, aprobarea bugetului, intalniri cu demnitarii straini.

Cand, deodata, observara ca din una dintre casele cele mai saracacioase se auzea muzica. Prin crapaturile din lemnul putred se putea vedea inauntrul cocioabei. Acolo se petrecea ceva cu totul neobisnuit: un batran intr-un scaun cu rotile care parea a plange, o tanara complet cheala care dansa si un tanar cu ochi tristi care canta la tamburina un cantec popular.

- Hai sa vedem ce se petrece aici, zise regele. Batu la usa . Tanarul se opri din cantat si se duse sa deschida.

- Suntem negustori si cautam un loc unde sa dormim. Am auzit muzica, am vazut ca nu v-ati culcat si am vrea sa stim daca ne-am putea petrece noaptea aici.

- Domniile Voastre ar trebui sa caute un loc intr-un hotel din oras, pentru ca noi, din nefericire, nu va putem ajuta. Desi aici se canta, casa asta e plina de tristete si suferinta.

- Am putea sti de ce?

- Din cauza mea, zise batranul din scaunul cu rotile. Toata viata am incercat sa-mi educ fiul pentru a invata caligrafia, ca sa fie si el copist la palat. Dar anii au trecut si inscrieri pentru slujba asta nu s-au facut niciodata. Azi-noapte insa am avut un vis prostesc: se facea ca un inger imi cerea sa cumpar o cupa de argint, fiindca regele o sa ma viziteze, o sa bea putin si o sa-i dea o slujba fiului meu. Aparitia ingerului a fost atat de convinga toare, incat am vrut sa fac intocmai cum imi spusese. Cum nu aveam bani, nora mea s-a dus de dimineata la piata, si-a vandut parul si am cumparat cupa asta pe care o vedeti. Acum ei doi incearca sa ma inveseleasca, cantand si dansand, pentru ca este Craciunul, dar degeaba.

Regele vazu cupa de argint, ceru sa i se dea putina apa pentru ca ii era sete si, inainte de a pleca, le spuse gazdelor:

- Ce coincidenta! Adineaori chiar vorbeam cu prim-ministrul si-mi spunea ca inscrierile vor incepe saptamana viitoare.

Batranul dadu din cap, fara sa se increada prea mult in ceea ce auzea, si-si lua ramas-bun de la cei doi straini. Dar ziua urmatoare o proclamatie a regelui putu fi citita in toata tara : era nevoie de un nou copist la palat. La data anuntata, sala de audiente era plina de oameni, dornici cu totii sa-si incerce norocul si sa obtina acea mult ravnita slujba. Prim-ministrul intra si le ceru sa-si pregateasca foile si tocurile de scris:

- Iata tema de disertatie: de ce un batran plange, o femeie cheala danseaza si un tanar trist canta?

Soapte nedumerite strabatura toata sala: nimeni nu stia ce sa astearna pe hartie! Doar intr-un colt, un tanar cu haine jerpelite zambi larg si incepu sa scrie. (bazata pe o poveste indiana )

duminică, 12 decembrie 2010

Maestrul Furnica


La poarta unei manastiri,de la poalele Himalayei, batu un pelerin;
-"Doresc sa vorbesc cu cel mai mare om din acest asezamant"--fura primele lui cuvinte ,in loc de buna ziua.
Calugarii il masurara din cap pana-n picioare fara sa spuna un cuvant si-l dusera la maestrul lor, care era adancit in citirea unor scrieri. Fara sa-si ridice ochii il intreba:
-"Cu ce te pot ajuta?"
-"Vreau sa-ti fiu discipol, maestre,sa devin un om mare asa cum esti tu."..si pret de o jumatate de ora ii vorbi despre dorintele sale..
Maestrul il asculta..si dupa ce termina ii spuse:
-"Fiule,tacerea iti va ascuti auzul si-ti va infrumuseta cuvintele..Vorbele multe iti cheltuiesc energia..atunci cand nu spun nimic. Vrei sa-mi fii discipol?"
-"Da!"
-"In curtea interioara, langa fantana, este o piatra mare;te rog sa mi-o aduci caci vreau sa-mi fac un altar din ea."
Pelerinul se uita spre curte si vazu un bolovan cat muntele..
-"Glumesti??..nici zece oameni nu o pot ridica..dar eu..
Maestrul plecase deja tarandu-si papucii pe lespezile de piatra.

Pelerinul ramase trist.Se aseza dezamagit pe scarile templului..
"Niciodata nu voi putea sa fiu discipolul acestui mare om"-isi zise in gand.
Oftand, cu capul plecat ,incepu sa se gandeasca cum ar putea sa ridice minunea de piatra mare cat un munte. Ochii ii cazura pe o furnica ce se oprise din drumul ei chiar in fata piciorului sau...cara dupa ea o greutate de doua ori mai mare. Se oprise in fata obstacolului si nu stia ce sa faca.
O privi curios si vazu ca , dupa o mica ezitare, furnica impreuna cu greutatea sa se urca pe picior si-l traversa de-a latul continuandu-si drumul.
"Ar fi putut sa-mi ocoleasca piciorul, dar ea nu..nu s-a dat inapoi din calea obstacolului..cu indrazneala l-a depasit..cata putere la o furnica"-gandi uimit pelerinul..si se adanci si mai mult in tristete.

Treceau zilele si pelerinul isi facuse obicei sa urmareasca cum actioneaza fiecare vietate in fata obstacolului-adica a piciorului sau-.,,nici una nu avea curajul furnicii...
Si mai observa ca toate greutatile carate de furnica depaseau cu mult marimea trupului ei firav.
Intr-o zi, maestrul il vazu plangand.Se aseza langa el ,si-l intreba cu blandete:
-"S-a intamplat ceva, dragul meu?"
-"Maestre, si furnica este mai mare decat mine.Sunt atat de mic..!!"
-"Ma bucur sa te aud spunand asta.Esti pe drumul cel bun!!"
Inainte de a apuca sa mai spuna ceva, maestrul era deja departe.

Pelerinul se gandi zile la rand cum sa faca sa ridice piatra..si in acelasi timp se gandea si la furnica, la puterea ei..
"Voi reusi..voi reusi pentru ca imi doresc din tot sufletul sa fiu discipolul maestrului".
Si-n acelasi timp isi dori sa fie.. furnica..sa aiba curajul si forta ei.

Intr-o zi se duse in fata pietrei, o privi cu atentie cateva secunde, respira profund de trei ori, desprinse bratele incet,incet ca si cand ar zbura,si imbratisand-o ridica piatra si o aseza in fata camerei maestrului.
Vazand toate acestea, maestrul rase cu pofta si-i spuse:
-"Ai invatat?"
-"Da ,maestre,am aflat multe observand:
-In primul rand am aflat ca maestru poate sa-ti fie oricine, chiar si o furnica,daca esti capabil sa intelegi lectia oferita,
-In al doilea rand, sa nu-ti fie teama de niciun obstacol, ocolindu-l,..ci" intra in el",fii una cu el..constientizandu-l il poti trece cu bine,
-In al treilea rand,puterea unei fiinte nu sta in forta muschilor ei,ci in minte; concentrandu-ma asupra pietrei, devenind una cu ea, greutatea ei nu a mai fost un obstacol pentru mine;am putut s-o ridic desi era de doua ori mai grea decat mine..ca si furnica,
-In al patrulea rand,sa nu judeci pe nimeni dupa "marimea" lui, ci dupa fapta lui...furnica este o vietate atat de mica, dar atat de puternica,
-Si-n al cincilea rand, sa crezi..sa crezi in Dumnezeul din tine, si atunci puterea ta va fi fara limite.
Dar toate acestea nu as fi putut sa le invat daca nu aveam o motivatie,un scop al vietii:sa fiu precum maestrul meu..."
-"Daca vei reusi sa fii mereu ca si furnica ,atunci ai inteles unul din secretele vietii:-nu exista obstacol pe care sa nu-l invingi atata timp cat mintea ta in armonie cu trupul tau este curata si centrata.Forta din tine poate "muta si muntii", iar credinta ta iti va fii calauza.
Bine ai venit printre discipolii mei!!".


sursa : internet

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Despre prietenie , darul cel mai de pret


Prietenie as vrea sa te cant,

Prietenia este iubirea care innobileaza viata si-i da sens.Ea se contopeste cu generozitatea si e singurul sentiment dezinteresat .Pierduta, omul traieste din dara ei luminoasa . In veci , negasita , urmele ei se vad pe toate cararile vietii . Oriunde vei pune piciorul , omule iubitor , te vei regasi cu prietenia , caci astfel ce am deveni cand am ajunge undeva si am stii ca nimic nu ne asteapta ? Ce ar fi cand am pleca si am fi siguri ca nimeni nu se va mai gandi la noi ?

Prietenia e in noi . Totul vine din noi . Nimic nu vine din afara . Si acela care nu gasese iubirea in el , nu gaseste afara nimic. Fara dragostea care ne fecundeaza inima , toate frumusetile terestre sunt reci si inspaimantatoare .

Rasarituri si apusuri ce varsati vapai de aur peste nepasarea firii si voi ceruri stravezii ce va contopiti cu marea ; si voi nopti de argint , marturii nepieritoare ; si voi preumblari nesfarsite de fioruri – ce ati deveni voi , toate aceste maretii , fara iubirea care e in om ? Dezolari neptuniene !

Farmecul e in noi , intretinut de iubire . In afara : marea indiferenta !

Nu poti iubi lumina , fara sa iubesti in acelasi timp si oamenii. Nu pe toti . Nimeni nu-i iubeste pe toti si nici Isus n-a iubit astfel.

Iubim doar ceea ce ni se aseamana , in felurite privinte . Iubim dorintele noastre.

Adesea , cantarind oamenii , m-am inselat pe jumatate .Dar cu cat ma insel mai mult , cu atat merita osteneala , deoarece aici nu e vorba decat de viata frumoasa , sanatoasa ca apa de izvor si puternica , ca fulgerul.

Iubesc omul , cand poarta in sine dragostea pentru prietenie . Iubesc femeia , cand sangele ii este aprins de patima carnii , ma daruiesc lor cu frenezie , fara sa ma tocmesc.

Asta costa scump , dar dezamagirile suferite n-au fost si nu vor fi in stare sa micsoreze suma dorintelor mele,

Imi caut pretutindeni norocul , cu furia cartoforului. Joc intotdeauna larg , deoarece nu pot suferi zgarcenia. Daca ma insel nu pierd nimic : celalalt e in paguba. Nu pierzi nimic atunci cand te daruiesti cu totul. Altminteri , ar insemna sa poti spune despre soare ca-si sleieste fortele cand se daruieste fara crutare si fara alegere. Cu atat mai rau pentru ghetari : se topesc ei insisi !

Dar , cand castig , pun mana pe o comoara ! Vorbesc despre sentimentul prieteniei , deoarece , vai , pasiunea carnii este ca fugerul : puternica , dar nu tine mult .

Mandria se pedepseste pe viata ! In ziua in care nu mai ai nimic de dat , nu mai poti face fericit pe nimeni .

Smochina – carea sta teapana in varful pomului sau catre care nicio mana nu se intinde sa o culeaga sau pe care nicio gura nu se apropie sa o muste , cand este coapta – se usuca , se intarese si moare contempland cerul ....

Sa dai , sa dai ...iata marea fericire a vietii .

Sa dai , mai ales la timp , fiecare lucru la vremea lui . Sa dai rasul , sa dai lacrimile. Sa-ti traiesti avanturile , sa-ti traiesti durerea .....Sa inhati raza de bucurie , care fuge , sa-ti arati dintii frumosi in rasul pe care niste ochi umezi ti-l cersesc si apoi , sa plangi nebuneste , din toata inima , satul de bucurie ! Sa plangi un timp...Si apoi sa razi .

Iata cum este alcatuit lutul meu si ceea ce iubeste !

Nu-s nemultumit din cauza asta ; marii mei prieteni ....nici atat

( fragment din Cum am devenit scriitor - Panait Istrati )

Daruri de suflet

Este cu adevarat un an deosebit de toti ceilalti ani .

Primul in care Mos Nicolae n-a lasat cadouri in ghetute.

Asta nu inseamna ca am fost uitata . Am primit darurile de care aveam nevoie , daruri spirituale . Pline de esenta pentru sufletul meu ….si pentru care am fost profund recunoscatoare.

Am simtit dragostea cu care sunt inconjurata , cerul atat de cristalin si atmosfera pura si clara ....limpezimea sentimentelor .

Trairi care iti vorbesc despre creatie , perfectiune , Dumnezeu .

Acestea au fost darurile ingerilor ....

Si am mai primit un dar de suflet … un film , care m-a facut sa rad cu lacrimi …..si care mi-a amintit ca viata e un joc si ca nu ar trebui sa pierzi asta din vedere nicio clipa si sa te bucuri

Am privit retrospectiv fiecare clipa , fiecare pas , fiecare fiinta pe care am intalnit-o si toate lucrurile minunate din viata mea si am zambit larg multumind cu piosenie pentru tot .

joi, 2 decembrie 2010

Ce am invatat pana acum ...


Ma uit in urma si ma intreb ...Oare ce am invatat pana acum de la viata ?
Am invatat ca este in puterea mea sa transform lucrurile , sa-mi transform spiritul in graunte de aur .
Sa privesc lumea cu ochi inocenti si sa o vad ca pe un loc magic unde minunile se intampla la fiecare pas.
M-am grabit sa cresc si sa invat numele lucrurilor si am incetat sa le mai privesc si sa incerc sa le mai cunosc .
Le stiam...nu mai prezentau importanta . Erau identificabile , dar la modul generic.....
Le stiam oare ?
Cerul , stelele , soarele , norii , copacii , florile , ierburile .
De cate ori le-am privit ca pe ceva fara seaman si am incercat sa le ascult glasul ?
La inceput poate ...apoi am uitat , mi se pareau firesti si cu timpul nu au mai prezentat importanta , le-am pierdut si m-am lasat traita de oameni , de asteptari , de rutina .
Acum sunt sigura ca fiecare are ceva de spus .
Dar sunt om ...si ma grabesc. Traiesc superficial ...Fara profunzime. Pe fuga .
Si m-am trezit la un moment dat cu o senzatie de gol.....cu parti lipsa din puzzle .
Acum as vrea sa vad ...si sa ascult si... sa cunosc.
Asta ar fi destul pentru a fi fericita.
Fericirea care este indestructibil legata de iubire .....
Iubirea , atat de gresit inteleasa de oameni. O eticheta. Un sentiment prefabricat. O iluzie.
Cand de fapt aerul pe care il respiram ...este iubire . Ar trebui sa fim fericiti ca respiram
Vorbesc despre iubirea divina , care patrunde totul. Care este prezenta in fiecare moment .
Cand iubim ...de fapt ne ingaduim sa simtim. Si nu numai atat . Iubirea este ceea ce suntem .
Nu ma refer la iubirea efemera ...trecatoare , ca forma de atasament , ca inchipuire , ca iluzie , ci la iubirea universului care te umple cu o forta de nestăvilit .
Privesc din nou in urma si intreb retoric....Ce am invatat de la viata ?
Ca trebuie sa iei lucrurile asa cum sunt .
Simplu .
Azi ploua .... iubesc ploaia , maine cerul este senin si soarele zambeste , motiv de fericire .
Astazi lucrurile se trezesc la viata... pentru a muri mai tarziu .
Totul este ritm si muzica. Totul este schimbare . Si eu ... trecator prin viata .
Firesc ar fi sa ma bucur de spectacol.
Totul este aici pentru tine , pentru mine . Si am inteles ca totul are sens.
Chiar daca unul care momentan poate sa-ti scape.
Cred ca am invatat ca a fi fericit ...este o stare a ta interioara . Esti fericit cand descoperi iubirea din tine . Ea este eterna ...profunda si este acolo ...te asteapta sa o descoperi sa afli cine esti


Florys

miercuri, 1 decembrie 2010

marți, 30 noiembrie 2010

Despre inima

Despre inima

Ultima tema de meditatie a fost.... despre inima.

Am incercat sa inteleg si sa pun in cuvinte anumite trairi .

Am descoperit ca inima mea are individualitate proprie. Si ca poate fi mai mare decat mine .

In locul in care am pasit ...pasii mei nu aveau glas ....Era doar drumul si inima mea . Care batea sa-mi sparga pieptul.

Am simtit de la primul pas ca este diferit. Simteam asta cu inima ....Inainte sa plec. Bataile inimii deveneau tot mai puternice si ca sa pot sa domolesc emotia rosteam o rugaciune. Rugaciunea era insa diferita ….si suna asa ….Da-mi Doamne puterea sa reusesc sa pot purta ceea ce primesc si sa nu gresesc …Sa pot darui …

Era ca un presentiment .

Trairea a devenit coplesitoare . Am devenit numai inima. Numai bataie. Era asurzitoare , iar eu eram numai pulsatie. A fost greu sa pot sa-mi concentrez atentia si sa fac gesturi . Mana imi tremura impreuna cu corpul….cu inima….Eram doar …inima , ceea ce se revarsa din ea umplea toata incaperea , era ceva atat de puternic incat mi-era teama ca nu o sa pot duce …m-am ridicat si am incercat sa fac pasi …desi eram tot inima ....

Imi simteam picioarele si puteam sa merg , totusi faceam eforturi substantiale

Simteam ca am o responsabilitate foarte mare , ca inima mea se revarsa si umple toata incaperea .

M-am asezat si am incercat sa-mi fac liniste in ganduri ...sa le ordonez.

Despre inima vorbim adesea , cand vorbim de trairi , despre ceea ce simtim despre ...intuitie . Inima poate fi un sediu al intelectului , dar si un instrument de cunoastere si de asemenea un spatiu al lui Dumnezeu, ca loc al rugaciunii.

Pe de alta parte inima este locul in care regasim multe stari nedeslusite ale sufletului , greu de definit , locul pasiunilor , al trairilor celor mai personale si in acelasi timp tot ceea ce e mai adanc in tine .

Fiinta noastra cea mai intima , esenta acesteia o gasim in inima . Numai aici suntem noi insine , identitatea noastra cea mai profunda , in acest loc tainic , de nepatruns , centrul in care te poti pierde si unde te poti regasi.

E tot ce ai mai propriu. Aici nu semeni si nu poti fi asimilat cu nimeni altcineva.
Locul în care esti singur cu tine însuti, unic , autentic , nepredictibil .

Despre ce anume mi-a vorbit inima ?

Cu siguranta despre lucruri profunde , despre cunoastere , despre puterea si curajul de a fi tu insuti si despre capacitatea uriasa de a iubi .

Reads:

3,204

Uploaded:

01/23/2009

Category:

School Work>Study Guides, Notes, & Quizzes

Rated:

(10 Ratings)

Conferinta sustinuta de catre Andrei Plesu in cadrul Conferintelor Microsoft si a Conferintelor TNB.

Florys

Inima umana simte lucruri pe care ochii nu le pot vedea si stie lucruri pe care mintea nu le poate intelege. ( Robert Valett )

Unul dintre cele mai grele lucruri in viata este sa ai cuvinte in inima pe care nu le poti pronunta ( James Earl Jones)