“Inima ta nu e vie pana cand nu a trait durerea (…) suferinta din iubire frange si deschide si o inima tare ca piatra” Hazrat Inayat Khan
O relatie care are o anumita profunzime si intensitate ne va strapunge inevitabil scutul de aparare, expunandu-ne cele mai delicate si sensibile locuri, facandu-ne sa ne simtim vulnerabili la propriu, adica “usor de ranit”. Sa iubim inseamna, din acesta perspectiva, sa ne deschidem catre suferinta. Visul iubirii ne face sa credem ca ceva este in neregula cu o relatie daca ne provoaca durere. Incercand insa sa evitam ranile din dragoste, nu facem decat sa cream si o suferinta indelungata. Vom inceta sa ne deschidem complet si asta ne va impiedica sa stabilim vreodata o legatura profund satisfacatoare.
In functie de cum ne raportam la suferinta din iubire ea poate conduce intr-una din doua directii opuse. Daca o privim ca pe o amenintare, ceva ce vrem sa evitam cu orice pret, vom incerca sa o acoperim cu petice, sa o tinem ascunsa. Dupa o vreme insa, peticele asumate ne astupa sensibilitatea si capacitatea de a iubi liber. Daca nu suportam durererea pe care o presupune vulnerabilitatea in fata altei persoane, ne pierdem inima sau inima ni se impietreste, ceea ce blocheaza fluxul energetic dintre noi.
Daca insa invatam sa ne folosim de suferinta, ea poate deveni un ajutor inestimabil si o calauza pe calea noastra de evolutie. Caci ea expune si ne orienteaza spre locuri din interiorul nostru care sunt inchise, contractate si pe jumatate adormite. Daca ma pot misca mai fluid in compania durerii, mecanismele mele rigide incep sa se dizolve si devin tot mai permeabil la efectul de trezire a iubirii. Iar cand las partenerul sa imi vada suferinta, in loc sa o ascund transformand-o intr-o rana plina de puroi care otraveste relatia, nivelul de intimitate dintre noi creste.
Desigur, nimeni nu vrea sa simta durerea . Ca sa devii un razboinic al inimii – unul dispus sa riste sa fie ranit in serviciul iubirii – trebuie sa fii capabil sa folosesti suferinta pe care o aduce inevitabil o relatie.
Chiar si in cele mai bune relatii, doua persoane nu se vor potrivi niciodata perfect. Pentru ca suntem fiinte de pe acest pamant, cu toate limitarile si imperfectiunile pe care le presupune acest lucru, relatiile umane nu se pot scalda tot timpul in iubirea perfecta, neconditionata pe care o cunoastem si o simtim in inima.
Cand simtim durerea acestei contradictii intre iubirea perfecta din suflet si obstacolele pana la realizarea ei completa in forma pamanteasca, inima se frange si ramane larg deschisa. Si acest lucru nu e rau deloc. Cand inima se deschide, suferim. Cand ne simtim cruzi si fragili, suntem in contact cu insusi miezul a ceea ce suntem.
In realitate inima nu se poate frange niciodata, fiindca e deja moale si receptiva. Ce se frange si se deschide defapt este carapacea de aparare din jurul inimii, pe care am construit-o ca sa ne protejam miezul moale, unde ne simtim cem mai profund afectati de viata. Cand el e expus, simtim prezenta vie a realitatii ca niciodata pana atunci.
Cand inima iese din carapacea de protectie pe care am construit-o in jurul ei si cand ne debarasam de imaginile ideale despre cum ar trebui sa fie o relatie, e posibil sa ne simtim goi. Insa tocmai in aceasta goliciune gustam natura esentiala a existentei noastre. Adevarul este ca nu avem controlul suprem asupra a ceea ce ni se intampla in viata.
Cu cat o legatura sufleteasca e mai profunda cu atat scoate la suprafata mai multe nevroze personale. Ca doi oameni sa fie siguri ca vor sa se angajeze unul fata de celalalt trebuie sa afle daca pot face fata provocarii. Natura patrunzatoare a unei naturi oneste ne erodeaza fatadele, scotand la suprafata ce e mai bun si ce e mai rau in noi. Pe langa deschiderea inimii, toate fricile, nesigurantele si rezistentele la intimitate incep sa apara.
Intimitatea reala aduce la suprafata problemele nerezolvate, toate locurile necizelate de noi insine si din partenerul nostru care au inca nevoie sa fie slefuite, rafinate si dezvoltate. Conflictele ne ajuta sa identificam si sa intram in contact cu esentiale parti lipsa din noi. Incepem sa ne umplem, sa ne sensibilizam si sa ne deschidem, iar asta permite iubirii sa curga prin noi mai liber cu mai putine piedici. (Calatoria inimii – John Welwood)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu