Povestea cetinii bradului

Sosise toamna cea bogată şi înmiresmată. Toate păsările călătoare plecaseră spre ţările calde pentru iernat. Numai o păsăre tare mititică nu putea să zboare după stol. Îi privea depărtându-se şi i se umezeau ochişorii de lacrimi. Avea o aripă ruptă exact ca în povestea puiului de prepeliţă, cu aripa frântă de alicele unui vânător...
Biata pasăre, cu inima plină de jale, se duse cu greu în pădure ca să ceară ajutor de la arbori. Cu glasul duios, îi ruga pe copaci:
-Uitaţi, am aripa ruptă! Lăsaţi-mă să mă adăpostesc între ramurile voastre până va sosi primăvara!
-Eu nu pot să te primesc, păsărică! răspunse ursuz fagul. Mi-ajunge că am grijă de ramurile mele, de veveriţele ascunse în scorburi, gâzele ascunse în scoarţă, piticii adăpostiţi în pământ lângă rădăcini. Pleacă ! Du-te la stejar!
-Nici eu nu pot! vâjâi stejarul rigid şi răutăcios. Mă tem să nu-mi mănânci ghinda rămasă pe ramuri, căci pe cea căzută jos au devorat-o deja porcii mistreţi. Fugi, păsărică, în altă parte până nu-ţi rupi şi cealaltă aripă în crengile mele aspre.
Cam în felul acesta o goniră pe sărmana păsărică şi ceilalţi arbori din codru. Era în pragul disperării când auzi o voce:
-Unde te duci, păsărică dragă?
Era bradul.
-Nu mai ştiu unde să mă duc, bradule. Toţi copacii m-au prigonit şi nu vor să mă primească între ramurile lor. Uite, aripa mă doare şi nu mai pot să zbor! Au, Doamne, ce durere şi ce singurătate!
S-a gândit el şi la lipsa de iubire dar n-a spus-o cu voce tare...
-Vino la mine! zise blând bradul, înduioşat de soarta bietei păsărele. Poţi rămâne cât vrei între ramurile mele!
Atunci păsărica se urcă şi-şi făcu culcuş între ramurile bradului.
Într-o noapte însă, vântul friguros porni să sufle cu putere, semn că se apropia iarna. Frunzele arborilor se îngălbeneau şi cădeau la pământ, una câte una.
-Pot să scutur şi frunzele bradului? îl întrebă Vântul pe Moş Crivăţ, Împăratul Vânturilor.
-Nu! hotărî Moş Crivăţ.
De brad să nu te atingi deloc! El a fost bun cu biata păsărică. Trebuie să avem şi noi milă de el. Podoaba verde să nu-i cadă niciodată!
Se spune că, de atunci, bradul cel bun îşi păstrează frunzele verzi atât vara, cât şi iarna…