
Biata pasăre, cu inima plină de jale, se duse cu greu în pădure ca să ceară ajutor de la arbori. Cu glasul duios, îi ruga pe copaci:
-Uitaţi, am aripa ruptă! Lăsaţi-mă să mă adăpostesc între ramurile voastre până va sosi primăvara!
-Eu nu pot să te primesc, păsărică! răspunse ursuz fagul. Mi-ajunge că am grijă de ramurile mele, de veveriţele ascunse în scorburi, gâzele ascunse în scoarţă, piticii adăpostiţi în pământ lângă rădăcini. Pleacă ! Du-te la stejar!
-Nici eu nu pot! vâjâi stejarul rigid şi răutăcios. Mă tem să nu-mi mănânci ghinda rămasă pe ramuri, căci pe cea căzută jos au devorat-o deja porcii mistreţi. Fugi, păsărică, în altă parte până nu-ţi rupi şi cealaltă aripă în crengile mele aspre.
Cam în felul acesta o goniră pe sărmana păsărică şi ceilalţi arbori din codru. Era în pragul disperării când auzi o voce:
-Unde te duci, păsărică dragă?
Era bradul.
-Nu mai ştiu unde să mă duc, bradule. Toţi copacii m-au prigonit şi nu vor să mă primească între ramurile lor. Uite, aripa mă doare şi nu mai pot să zbor! Au, Doamne, ce durere şi ce singurătate!
S-a gândit el şi la lipsa de iubire dar n-a spus-o cu voce tare...
-Vino la mine! zise blând bradul, înduioşat de soarta bietei păsărele. Poţi rămâne cât vrei între ramurile mele!
Atunci păsărica se urcă şi-şi făcu culcuş între ramurile bradului.
Într-o noapte însă, vântul friguros porni să sufle cu putere, semn că se apropia iarna. Frunzele arborilor se îngălbeneau şi cădeau la pământ, una câte una.
-Pot să scutur şi frunzele bradului? îl întrebă Vântul pe Moş Crivăţ, Împăratul Vânturilor.
-Nu! hotărî Moş Crivăţ.
De brad să nu te atingi deloc! El a fost bun cu biata păsărică. Trebuie să avem şi noi milă de el. Podoaba verde să nu-i cadă niciodată!
Se spune că, de atunci, bradul cel bun îşi păstrează frunzele verzi atât vara, cât şi iarna…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu