Luna si pamantul

  

Candva, demult, pe cand oamenii nu facusera inca ochi, Luna si Pamantul erau una.
Ei traiau fericiti impreuna si toate cate erau pe ei infloreau si se bucurau de viata :
plante, animalute, pasari, vanturi, nori...
Dar intr-o zi o stea cazatoare s-a ratacit si s-a prabusit peste paradisul celor doi.
Luna a fost rupta de Pamant si azvarlita pe cer, in intuneric, singuratate si frig.
Un timp s-a mai bucurat de podoabele pe care i le daruise Pamantul,dar ele dispareau una cate una si Luna devenea tot mai visatoare si trista.
De atata tristete a inceput sa planga mult, mult si sarea lacrimilor ei se tot aduna pe fata ei frumoasa si o uratea. Dar ei nu-i pasa.
Cand sarea lacrimilor i-a acoperit ochii si nu-l mai putea vedea pe dragul ei Pamant,
Luna si-a sters fata si muntii de sare de lacrimi au cazut in marile si oceanele albastre ale Pamantului.

De atunci, Pamantul pastreaza in marile lui lacrimile Lunii, ca pe o comoara.

Tot de atunci, de cate ori Luna se apropie de Pamant, acesta isi inalta apa marilor inspre ea, pentru a-i arata ca nici el n-a uitat-o si ca nu e intreg fara ea.
Acum Luna nu mai plange. Ea il inconjoara pe dragul ei Pamant in fiecare zi, si-i zambeste in fiecare noapte.