...Despre intalniri

 

Într-un azil de batrâni, foarte aproape de Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului, o familie cu situaţie financiară foarte bună vine pentru a împărţi căteva daruri bătrânilor ce îşi purtau aici, cu demnitate, ultimii ani ai vieţi, abandonaţi şi uitaţi de toţi cei dragi. Într-una dintre camere, la o masă, stătea o bătrănă cufundată în propria-i tristeţe. Cuplul intră politicos, îi pune pe masă darul ce consta în hrană şi apoi se retrage, pentru a repeta acest gest cu ceilalţi bătrâni. După aproximativ o oră, acelaşi cuplu care împărţise darul revine în camera bătrânei. Pe masa acesteia stătea hrana neatinsă. Miraţi, binefăcătorii o întreabă: De ce nu aţi mâncat? Ridicându-şi privirea scăldată în lacrimi, aceasta răspunde: Nu de hrană aveam nevoie. Din aceasta primim şi aici, la azil. Mi-aţi fi făcut cu adevărat o bucurie dacă aţi fi stat cu mine de vorbă măcar cinci minute…“

Pustiirea interioară a omului contemporan, produs al cortegiului de ideologii post-iluministe, se manifestă în deplinătatea tragismului ei tocmai la nivelul raportării la celălalt, prin abdicarea de la vocaţia modului de viaţă în comuniune. Traducerea în act a acestei eşuări face ca raportarea la aproapele să poarte marca dominării, exploatării, consumului şi colonizării, iar o simplă radiografie în pagina „omului recent“ ar denunţa falsificarea acestei situări, involutive în fapt, de alunecare de la persoană la individ. Persoana trăieşte maniera ei firească de a fi numai în comuniune ghidată după fericita formulare a teologului român Dumitru Stăniloae: „Tu eşti mai important decât mine, iar decât noi doi mai important este el!“, şi nu în izolarea în iadul singurătăţii unde astăzi simţim frigul pătrunzându-ne până acolo unde trupul se uneşte cu sufletul. Întâlnirea cu omul concret, cu omul de lângă noi, şansă imediată pentru mântuirea sau pierderea noastră, rămâne evenimentul de vârf al vieţii noastre, de care ne putem bucura sau pe care îl putem rata. Nu orice apropiere sau contact fizic este, însă, întâlnire. Aglomeraţia, conglomeratul sunt, şi ele, realităţii, dar nu sunt profunde. În acelaşi sens, Olivier Clément preciza că intersectarea nu este nici ea întâlnire.

Numeroşi sunt aceia cu care ne-am „intersectat“, prea puţini aceia cu care ne-am întâlnit. Întâlnirea nu se epuizează şi nici nu se rezumă în reperele fizice, deşi, de cele mai multe ori, le presupune pe acestea. Proximitatea fizică prin situarea faţă către faţă nu este neapărat o întâlnire. Întâlnirea este mult mai mult; ea înseamnă găzduirea celuilalt în noi, ospătarea unuia din altul la agapa dăruirii de sine. Este purtarea celuilalt în noi, primirea lui în spaţiul intim al fiinţei noastre, e dansul a două euri care se ating în ceea ce pare intangibil, care vorbesc fără a rosti cuvinte, care se aud chiar şi atunci când tac, care sunt împreună chiar şi în distanţă. Ajungem să ne întâlnim cu cineva când pe umerii noştrii am aşezat pentru totdeauna povara lui, când rănile lui le poate unge până şi cel mai banal cuvânt al nostru, când reuşim cu îmbrăţişarea noastră să curmăm angoasele, căderile, neîmplinirile şi tristeţile lui şi când, pentru toate acestea, nu cerem nimic în schimb. Ne-am întâlnit cu celălalt când şi el doreşte să-şi facă loc în noi şi când lumea lui începe să fie decorată de cromatica fiinţei noastre; când îl asumăm cu toate „petele“ şi „zbârciturile“ lui şi vedem, dincolo de ele, frumuseţea răpitoare a chipului lui Dumnezeu din el.

Orice întâlnire are privilegiul unui început şi şansa nesfârşirii, iar omul se defineşte ca suma întâlnirilor sale. Suntem cu adevărat numai pentru că am întâlnit şi am fost întâlniţi, pentru că am dat ocazia să fim întâlniţi şi pentru că am cerut întâlnirea. Prin întâlnire am extins lumea noastră interioară, am dilatat-o şi am populat-o. Dăruind din noi în aceste succesive întâlniri ale vieţii noastre nu ne împuţinăm, nu ne diluăm, nu simţim o lipsă în noi, nu ne risipim şi nici nu ne cheltuim. Dăruind, ne înmulţim, împuţinându-ne, sporim, diluându-ne şi cheltuindu-ne, creştem...

În orice întâlnire este ceva ce rămâne în noi din celălalt, chiar şi atunci când acela pleacă. Lăsăm în celălalt, prin întâlnire, câte puţin din noi. Ne lăsăm pe noi înşine ca un chip sculptat în marmura fiinţei aceluia pe care l-am întâlnit. Şi dacă timpul, distanţa sau indiferenţa acoperă cu praful uitării pe „celălalt“ din noi, el ne interoghează şi se strigă din îndepărtare pe sine însuşi, născând în noi dorul. Dorul este apelul „celuilalt din noi“ către el însuşi. Şi suntem cu toţii nişte strigăte asurzitoare, căci freamătul „celuilalt din noi“ se cheamă pe sine înapoi, ca, împreună cu noi, şi nu ştiu pentru a câta oară, să intrăm din nou în veşnicia lui a fi...

sursa : internet